Cu aproapele nostru trebuie să ne purtăm prietenește, încât nici cu privirea să nu-l supărăm. Când ne scârbim de cineva sau îl insultăm, atunci simțim ca și când am avea o piatră pe inimă.

Când celălalt este tulburat ori deznădăjduit, suntem datori să-l încurajăm cu vorbe de dragoste. „Dacă fratele tău a păcătuit, acoperă-l cu haina ta”, ne povățuiește Isaac Sirul.

Toți, de altfel, avem nevoie de mila lui Dumnezeu, după cum se cântă în biserică: „De n-ar fi Domnul cu noi, cine ar fi în stare să se păzească de vrăjmașul și de ucigașul de oameni?”.

În relația noastră cu ceilalți trebuie să fim cinstiți și sinceri – atât cu vorba, cât și cu fapta. Altfel, viața noastră va fi fără de folos.

Suntem datori să-i iubim pe ceilalți nu mai puțin decât pe noi înșine, după porunca Domnului: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Luca 10, 27).

Însă iubirea de aproapele nu trebuie să depășească hotarele și să ne abată de la ținerea primei și principalei porunci, adică cea a iubirii de Dumnezeu. Cel ce iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37). Așa învață Domnul.

Despre această chestiune, Sfântul Dimitrie al Rostovului notează: „Iubirea de Dumnezeu a unui credincios este greșită când este aceeași cu iubirea de aproapele, deoarece în felul acesta Creatorul este pus pe aceeași treaptă cu creatura. Iubirea de Dumnezeu este corectă când Făcătorul este iubit și cinstit mai presus de orice făptură”.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere din limba greacă Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, 2005, p. 344)