Noapte pascală de Duminică. Întuneric şi tăcere. Într-o grădină, lângă Ierusalim, un mormânt rece, în care a fost pus un Răstignit. Deodată, ţâşneşte din el o lumină puternică, piatra care acoperea mormântul se prăbuşeşte, iar Viaţa lumii întregi, neputând fi ţinută sub mormânt, iese din el ca din pântecele Iadului, zdrobind puterea morţii şi ucigând vicleşugul păcatului.

An de an, în această noapte fără de întuneric, Mireasa lui Hristos ne cheamă la fiecare Sfânt Altar, ca la Mormântul Învierii, spre a primi Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul din această lume: Veniţi de primiţi Lumina!

Observaţi, vă rog, iubiţi fraţi cititori, dubla mişcare ce apare în invitaţia Bisericii: venirea şi primirea. Adică Întâlnirea. Primim, dacă venim. Devenim sfinţi dacă primim a urma lui Hristos. Căci El vine la cel ce Îl primeşte. Şi primeşte pe oricine vine la El. Căci aşa cum Hristos este Lumina lumii, tot aşa ne dă putere, celor ce Îl urmăm, spre a deveni, la rându-ne lumina lumii. Căci suntem lumină din Lumină.

Cercetătorii au arătat că lumina reprezintă, în esenţă, unirea dintre două caracteristici: undă (energie) şi particulă (substanţă). Nimic mai potrivit pentru a simboliza unirea umanităţii cu divinitatea, în Hristos Cel Înviat. Dar marea minune a Luminii pascale este simbolizarea sfinţirii firii umane, în şi prin Hristos, posibilitate a transformării noastre din păcătoşi în sfinţi, fiii lui Dumnezeu şi dumnezei, după har.

Prin urmare, să primim Lumina ca pe Însuşi Hristos. Când ţinem făclia în mâini, să înţelegem că Dumnezeu a poposit în palmele noastre.  Când ne uităm la ea, să-L vedem pe Hristos, al cărui chip suntem fiecare dintre noi. Să transformăm această lumină văzută în lumina nevăzută a sufletelor noastre, care să ne lumineze nu numai drumul în această viaţă, ci şi în viaţa viitoare. Să oferim lumina aproapelui nostru împreună cu jertfa iubirii de aproapele. Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul.

Aşa cum protejăm plăpânda flacără din mâini să nu se stingă, aşa să nu lăsăm păcatele să stingă sfinţenia din sufletele noastre. Să ne iertăm unii cu alţii, ca să nu mai suferim patimile individualismului. Să ne îmbrăţişăm cu toţii ca să nu ne mai despartă mândria şi egoismul. Să ne bucurăm unii de alţii, cinstindu-ne întru preţuire, iar nu destrăbălându-ne întru batjocorire (a celor sfinte sau a unora către alţii).

Să nu transformăm zilele Învierii în nopţile morţii noastre sufleteşti. Adunarea noastră în jurul mesei pascale să devină agapă (prilej de comuniune iubitoare), nicidecum prilej de lăcomie a unor gurmanzi gata să devină drobaţi (drogaţi ai droburilor). Să alungăm întunericul sărăciei şi al răutăţii prin lumina milosteniei şi a faptelor bune. Să nu ne lăsăm „convertiţi“ la noua religie mondială, din noile catedrale ale consumismului: mall-urile şi hypermarket-urile. Şi să fim cu luare aminte la păgubirea sufletească adusă prin filozofiile iluministe (dar nu luminoase)  şi secular-umaniste, centrate mai mult pe tinereţe fără bătrâneţe decât pe viaţă fără de moarte, pe lumescul antropocentric de aici decât pe viaţa hristocentrică din veşnicie. Dar oare, cum vom putea trăi o veşnicie singuri, fără iubire?

Să ne mărturisim credinţa, către întreaga lume, prin strigătul bucuriei creştine: Hristos a Înviat! Căci este vremea a răspunde, creştineşte şi curat: Adevărat a Înviat!

Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dăputere şi biruinţă, săcântăm împreunăcântarea Învierii: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţădăruindu-le. Amin!