Într-o lume ostenită de vorbe și în perpetuă așteptare a faptelor, este greu să mai poți veni cu vreun lucru nou sau interesant dincolo de medie. Suntem plictisiți de promisiunea împlinirii mereu în perioada următoare și de enumerarea motivelor pentru care împlinirea menționată nu a fost posibilă până acum. De inventarea unor vinovați de serviciu – ori de reactivarea altora, cu pielea deja bătătorită – care să poarte în cârcă vina fantezistă a neîmplinirii. Și, sincer, vine un moment când toate alcătuirile fumigene ale cotidianului pălesc și rămân deoparte, lipsite de orice valoare, înaintea adevărului fără cusur, a minunii așezate cu sfântă, generoasă grijă în viața noastră. Hristos a înviat!

În aceste cuvinte se ascund implicații uriașe, prin ele sunt dezvăluite înțelesuri colosale și se topesc măruntele griji de până mai ieri, deoarece pașii întru dumnezeire sunt făcuți odată cu smerita înomenire, iar ceea ce rămâne de făcut pe mai departe este ridicarea dincolo de limitele umanului dezlumit, către asemănarea cu divinul cea prea mult așteptată. Învierea lui Hristos este și teologie grea, complexă, și simplă explicație a rațiunii noastre de a fi, își trage seva din frumusețea bunătății divine fără de sfârșit și se revarsă în sufletul fiecăruia dintre noi, cu forța firescului încrustat în cu-greu-imaginabil, lămurind sensul devenirii și abrogând toate măruntele griji de până acum.

Învierea lui Hristos deschide noi orizonturi și oferă o șansă de neimaginat, veșnic acolo, ca și aici, pentru umanul abandonat pe marginea înțelesurilor abia omenești. Este atât trecut, cât și viitor, ambele contopite într-un prezent infinit, eliberat de piedicile secundei grăbite. Este viață, născută prin înfrângerea morții și dăruită, printr-o sublimă generozitate, celui care a chemat, provocat, asumat moartea. Este libertate fără limitările imperfecțiunii, perfecțiune dăruită fără să ascundă lanțurile unei iluzorii libertăți – cea mereu clamată, niciodată manifestă.

În aceste momente, singurătatea omului fără de rost într-o lume coruptă și mohorâtă dispare în negurile lipsite de noimă ale căderii, întrucât Învierea lui Hristos ne-a readus în comuniune firească și sinceră, prin intermediul lui Dumnezeu. Mijlocitor neobosit, lăsând mereu de la Sine și chemând permanent către Sine, sprijinind, călăuzind și mângâind, El oferă omului șansa împlinirii în comunitate și întru divin, fără ca prin aceasta să își piardă caracteristicile individuale ori menirea inițială. Deoarece omul nu a fost creat pentru a muri; moartea, odată învinsă, nu mai are forța de a umbri devenirea. Iar mântuirea nu este un act solitar, egoist, ci o conlucrare fără de sfârșit cu semenii și cu Dumnezeu.

Învierea lui Hristos este acasă, este serbarea în familie, este împăcare și bucurie, înțelegere și implicare, zâmbet sincer și vorbe frumoase, fără ascuțite înțelesuri ascunse. Este posibilitatea inegalabilă ca noi să fim… noi. Nici mai mult, nici mai puțin. Să trecem dincolo de nerealizările cotidianului îndreptat mereu către un mâine iluzoriu, de promisiunile nerespectate vreodată, de cuvintele incongruente cu faptele, pe marginea eșecului de care vinovat se face, mereu, altcineva. Să pășim către profunzimea firescului ancorat perpetuu în viața noastră.

Învierea lui Hristos este singurul prilej pe care îl vom avea de a ne privi într-o imensă și sinceră oglindă, menită să ne arate calea către noi înșine și, apoi, prin noi, către Dumnezeu. Sună mult mai complicat decât e, de fapt. Pentru că suntem croiți spre atingerea supremei, sublimei comuniuni. Vreți să încercați? Totul poate începe cu rostirea, în mod sincer, deschis, fericit, a unor cuvinte cât o asumare a veșniciei: Hristos a înviat!