Un pasaj scripturistic revelator pentru o teologie a timpului hristologic este cel din Evanghelia lui Matei, privitor la moartea Domnului: „Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Matei 27, 50-53). Cuvintele Evangheliei arată că prin moartea şi Învierea lui Hristos o falie ontologică s-a căscat între blestemul păcatului originar şi vocaţia de nemurire a omului. Prin această falie, deschisă de moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu au înviat şi sfinţii „care din veac au bineplăcut”[1] Domnului. Hristos se pogoară la iad şi sfărâmă porţile morţii veşnice, iar o dată cu ridicarea Sa din iad, îi trage afară pe toţi „sfinţii adormiţi” (Matei 27, 52), care fără voia lor au fost osândiţi. Aceştia – după mărturia lui Matei – intră în sfânta cetate şi se arată multora. Teologia patristică interpretează alegoric şi duhovniceşte intrarea lor în sfânta cetate, adică în Ierusalimul cel spiritual al iubirii lui Dumnezeu. Vocaţia de nemurire a umanităţii s-a realizat deja în Hristos Cel înviat din morţi. Cu El începe eonul învierii morţilor şi Împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată de Hristos. Timpul creaturii este doar calea finită spre Dumnezeu, este spaţiul libertăţii noastre umplute firesc de harul cel necreat şi veşnic al lui Dumnezeu.

Timpul Bisericii asimilează fiecare clipă şi fiecare ceas ca fiind o înviere din moartea păcatului prin Evanghelie. Orice cuvânt al lui Dumnezeu este învietor, pentru că înviază toată creaţia, ca Logos: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). Această înviere permanentă în spaţiul eclesial este pusă în corespondenţă ontologică de Hristos cu învierea finală: „Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). Timpul este aşadar icoana parţială şi secvenţială a eternităţii, iar învierea fiecărei clipe ca timp transfigurat este aşteptarea şi proorocia învierii tuturor ca eternitate în har.

Prin Învierea Mântuitorului se deschide era întrării oamenilor în Dumnezeu (căci învierea este intrarea omului integral în lumina eternă a Creatorului). Timpul nu mai este intervalul dintre noi şi moarte, ci intervalul dintre noi şi Viaţa-Hristos, Cel ce ne aşteaptă dincolo de porţile morţii trupeşti. Durerea continuă şi progresivă a pierderii de sine a omului a fost înlocuită cu bucuria negrăită a restaurării şi înveşnicirii lui. Timpul îşi urmează cursul său, iar slăbiciunea  şi durerea păcatului sunt manifeste în lume. Dar neantul lipsei de sens şi de Dumnezeu deja a fost biruit. Prin Tainele sale, Biserica strâmtorează porţile iadului, prin iertarea păcatelor oferită de Hristos membrilor Trupului Său sunt smulşi tot mai mulţi oameni din ghearele morţii. Prin Liturghia sa care trece peste hotarele vieţii şi ale morţii, Biserica recuperează sufletele celor pentru care se roagă. „Lumina lui Hristos luminează tuturor”[2]. Materia întreagă este sfinţită şi integrată euharistic în umanitatea unită cu Dumnezeu.       

Semnele cosmice ale compătimirii cu Hristos sunt şi proorocii ale sfârşitului lumii şi ale venirii Sale întru slavă. Timpul creat ascultă de Ziditorul lui: „Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită” (Fapte 2, 20), „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36), „De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni”. (Matei 24, 44). Această durere şi întunecare a creaţiei în momentul morţii Domnului este semnul finitudinii ordinii create. Lumea se sfârşeşte proleptic încă din clipa morţii lui Hristos pe Cruce. Valorile ei îi găsesc odihna în Dumnezeu. În ziua a opta, timpul va fi asumat valoric în memoria lui Dumnezeu şi a oamenilor uniţi cu El, iar slujitorii timpului şi spaţiului vor lăsa locul lor lui Hristos care va fi „totul întru toate”[3]: soarele se va stinge, iar lumina cea necreată a lui Hristos – „Soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui” (Maleahi 3, 20), „Răsăritul Cel de sus” (Luca 1, 78), va străluci fără de umbră (neavând extensie spaţială, ci îmbrăţişând toate), fără de apus (căci luminează plenar şi veşnic), fără de umbră (căci nimic nu mai poate fi opac luminii Sale) şi fără de hotar în toatele ungherele creaţiei. Templul ca spaţiu de îmbisericire a lumii va lăsa locul lui Hristos – Templul veşnic al iubirii lui Dumnezeu: „Şi templu n-am văzut în ea (cetatea Ierusalimului ceresc n.n.), pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea slava (doxa) lor” (Apocalipsă 21, 22-24).