Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Arhiepiscopiei Râmnicului, Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

„Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! -

Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni II, 4-6). Preacuvioși și preacucernici părinți, Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Câtă nevoie avem de Înviere! Cum tresaltă sufletele noastre când mărturisim Învierea lui Hristos în mijlocul celor care încearcă să ne ia speranța cea mai de preț a credinței noastre! Lumina care izvorăște din mormântul gol al lui Iisus Nazarineanul ne cheamă din nou, pe fiecare în parte, să dăm mărturie de lucrurile bune pe care le-a făcut Domnul cu noi (cf. Psalmul CXXV, 3). Poate cel mai mare dar primit de noi oamenii este Lumina Învierii, după cum îndreptățit spune  Sfântul Apostol Pavel: „Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!” (Efeseni V, 8). Luminarea noastră vine dinspre Hristos Cel mort și înviat și ne obligă să-i vedem și pe cei din jurul nostru care nu dibuiesc prin întunericul acestei lumi iubirea lui Dumnezeu față de ei. Chipurile noastre trebuie să se întâlnească în îmbrățișarea părintească pe care ne-o oferă Dumnezeu. Aceasta este taina Învierii, când iubirea este mai tare decât moartea și nu acceptă compromisul singurătății. În acest sens, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan scrie în prima sa epistolă: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați” (I Ioan III, 14), arătându-ne că pecetea învierii noastre întru Hristos Cel Înviat este iubirea aproapelui.

Trăirea iubirii este trăirea în Hristos ca Viață și Iubire veșnică, pentru că viața în iubire nu poate fi decât o viață dusă în comuniunea cu Hristos, Biruitorul morții.

Învierea Domnului este momentul care schimbă fundamental devenirea lumii și a omului. Sfârșitul vieții pământești nu mai este punctul terminus al nevoințelor noastre, ci pragul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu și comuniunea sfinților. Acest lucru se datorează activității răscumpărătoare săvârșită de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Care prin Jertfa de pe Cruce S-a făcut chezășie a ridicării noastre împreună cu El, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare în Liturghia sa: „Și, pogorându-Se prin Cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a dezlegat durerile morții. Și, înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup spre învierea cea din morți – că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul vieții -, făcutu-S-a începătură celor adormiți, Întâi-Născut din morți, ca să fie El Însuși începătorul tuturor în toate”[1].

Hristos Însuși este viața lumii și învierea omului. Părtășia cu Hristos Domnul eliberează omul nu doar de frica morții, ci și de veșnicia ei, și dăruiește în modul cel mai real creștinului bucuria de a fi el însuși un candidat la înviere: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan XI, 25-26).

Dreptmăritori creștini,

Înfricoșătoare pentru noi este doar moartea duhovnicească, adică despărțirea de Hristos, pe când moartea trupească nu poate fi înfricoșătoare, căci trupul nu va rămâne veșnic în mormânt, după cum ne învață Biserica noastră: „Dacă e sigur că atunci vom avea iarăşi trupuri şi dacă şi în alt loc se spune că tocmai trupurile care au murit, acelea vor şi învia — căci de înviere în sens propriu poate fi vorba numai la cei care au murit odată — atunci nimeni nu se mai poate îndoi că spre acel scop vor învia: pentru ca după înviere să se îmbrace din nou cu ele. Căci una depinde de cealaltă: dacă trupurile înviază, atunci desigur că acest lucru se întâmplă tocmai pentru ca să se îmbrace din nou, iar pentru că noi trebuie să avem trupuri — acest lucru este neapărat necesar — atunci nici într-un alt trup nu vom învia, decât în al nostru propriu. Şi dacă se cuvine ca trupurile să învieze, şi anume, ca «trupuri duhovniceşti», atunci e limpede că această înviere avea rostul să ferească pe om de stricăciune şi să înlăture moartea; altfel, ar părea zadarnic şi de prisos ca cineva să învieze pentru ca să moară din nou”[2]. Cuvântul Sfintei Scripturi, dar și scrierile Sfinților Părinți, ne învață că moartea nu a intrat în lume ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci ca o consecință firească a neascultării, căci dacă trupul nu ar fi devenit muritor prin păcat, ar fi rămas pururea în durerea păcatului: „Trupul se află între stricăciune şi nestricăciune, dar el nu este nici stricăciune, nici nestricăciune. Atunci când a fost dominat prin intermediul plăcerilor de stricăciune, el, care era făptura nestricăciunii, a înclinat către «ţărâna pământului». Ca urmare, a fost dat morţii de către Dumnezeu, pentru a fi cuminţit, dar n-a fost părăsit, nici lăsat pradă stricăciunii. Învingând moartea prin înviere, iarăşi a fost redat nestricăciunii, pentru ca nu cumva stricăciunea să moştenească nestricăciunea”[3].

Neascultarea l-a îndepărtat pe om de izvorul vieții, adică de Dumnezeu. Viața care se reduce doar la un interval biologic incert, fără setea de desăvârșire și fără raportarea la Dumnezeu este o trăire eșuată. Nu merită să ne risipim darul vieții din pricina înverșunării trufașe față de voința Creatorului nostru. Ascultând de poruncile lui Dumnezeu, care sunt expresii ale bunăvoinței Lui față de noi, căpătăm vitalitate și viabilitate, mărturisind împreună cu psalmistul: „Iată, am dorit poruncile Tale; întru dreptatea Ta, viază-mă” (Psalmul CXVIII, 40). Omul este doar părtaș la viața care izvorăște din Dumnezeu și față de care își revendică iluzoriu autonomia, căci „în Dumnezeu viețuim și ne mișcăm și suntem” (Fapte XVII, 28), chiar dacă nouă ni se pare că suntem stăpâni pe propria viață și ne sustragem mândri de sub autoritatea părintească a lui Dumnezeu. Hristos Mântuitorul este Viață prin Sine Însuși deoarece a rămas ascultător Tatălui până la moarte, ascultarea Sa desăvârșită fiind leacul neascultării celei dintâi. Vedem, deci, că ascultarea este pârâul limpede care ne leagă de Hristos întru viață, precum și pe Hristos Îl leagă ființial de Tatăl: „Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine” (Ioan V, 26).

Omul primește viața veșnică prin părtășie cu Hristos Cel Înviat, iar temelia părtășiei cu El este credința: „Dar dacă cineva, dobândind neclintire și siguranță, are credința ca o deprindere, acesta este viu și credincios cu adevărat și nu va muri în veac”[4]. Sfântul Chiril al Alexandriei în Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan arată lămurit cum  deși toți, răi și buni, așteaptă învierea, despre cei vinovați de păcatele necredinței spune că nu vor vedea viața, „căci viață numește, nu numai învierea, ci viața în odihnă și slavă și bucurie și toate lucrurile duhovnicești”[5]. Doar atunci când iubești pe cineva îl și cunoști cu adevărat și te împărtășești de el. La fel, de viața cea veșnică te împărtășești doar iubind cu adevărat Viața și fiind în părtășie cu izvorul acesteia: Hristos Cel Înviat. Sfântul Ignatie Teoforul arată vădit acest fapt, spunând smirnenilor: „Unii, necunoscându-L, Îl tăgăduiesc; dar, mai bine spus, ei sunt tăgăduiți de El; aceia sunt mai mult avocați ai morții, decât ai adevărului”[6]. Învierea nu înseamnă simpla revenire la biologicul ce a fost înainte de mormânt, ci restaurarea persoanei umane întru Domnul nostru Iisus Hristos Cel Răstignit și Înviat din morți, „viața noastră cea adevărată”[7]. Sfinții sunt cea mai clară mărturie a slavei de care se vor împărtăși și trupurile noastre, nu doar sufletele: „Fericitul Moise, având pe chipul său slava Duhului, s-a arătat simbol al slavei trupurilor de la înviere. Şi dacă chipul său era (atât de slăvit) încât niciunul dintre oameni nu putea să-l privească, cât de slăvite vor fi trupurile drepţilor la înviere? Slava de la înviere este slava pe care sufletele sfinţilor şi ale credincioşilor s-au învrednicit s-o aibă încă de acum în omul lor cel lăuntric”[8].

Iar cei care nu sunt în părtășie cu Hristos Domnul „mor datorită tăgadei lor. Le-ar fi de folos să iubească, pentru ca să și învieze”[9], după cuvintele Apostolului Ioan: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan XIV, 23).

În Învierea Mântuitorului sunt cuprinși toți creștinii, iar pomenirea noastră, a fiecăruia dintre cei ce au trebuință de marea Sa milostivire[10], devine pomenire a numelor lor în iubirea revărsată prin Învierea Sa din morți: „Adu-Ți aminte, Dumnezeule, și de toți cei ce au trebuință de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc și de cei ce ne urăsc pe noi, și de cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânșii. Adu-Ți aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, și de tot poporul Tău și peste toți revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire. Și pe cei pe care nu i-am pomenit, din neștiință sau uitare sau pentru mulțimea numelor, Tu Însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiecăruia, Cel ce știi pe fiecare din pântecele maicii lui. Că Tu ești, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde”[11].

Dreptmăritori creștini din Biserica plină de slava Învierii Mântuitorului Hristos,

Păzirea cuvintelor Mântuitorului Hristos, adică rămânerea în ascultare de voia Sa, arată și iubirea pe care I-o purtăm și astfel ne va ține și pe noi în veșnicia iubirii Sale: „Cel Ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în voi” (Romani VIII, 11). Împărăția lui Dumnezeu prinde rădăcină în sufletul credinciosului încă din lumea aceasta prin comuniunea de iubire, urmând ca apoi „să aducă roade și să se desăvârșească. În orice sfânt (creștin), care e stăpânit de Dumnezeu și care ascultă de legile Lui duhovnicești, sălășluiește Domnul ca într-o cetate bine rânduită. Tatăl este de față și Hristos stăpânește la un loc cu Tatăl în sufletul desăvârșit”[12]. Numai prin părtășia cu Hristos și împărtășirea de El ca izvor al Vieții vom putea și noi spune: „Unde-ți este, moarte, biruința ta? Unde-ți este, iadule, boldul tău?” (I Corinteni XV, 55), căci boldul morții, păcatul, nu poate fi biruit decât prin iubirea lucrătoare în noi înșine: „culegând roadele Duhului, pentru ca Domnul să umble în noi ca într-un rai duhovnicesc și să domnească singur peste noi, cu Hristos al Său, Care va sălășlui în noi, de-a dreapta Acelei puteri duhovnicești, de Care voim să ne împărtășim și Care va locui în noi până ce toți vrăjmașii din noi vor ajunge așternut picioarelor Lui, iar orice domnie, stăpânire și putere va fi îndepărtată de la noi. Căci acestea se pot întâmpla în fiecare din noi și ca și cel din urmă dușman, moartea, să fie biruită”[13]. Căci doar Mântuitorul ne învie pe noi, „chiar ajunși morți din cauza vechiului blestem. Și ne va aduce iarăși la ceea ce am fost la început. Deci toate le avem în El; și prin El s-au arătat și se vor înfăptui toate cele bune și înalte foarte”[14].

Viața omului este inevitabil legată de moarte. Toată strădania noastră pe acest pământ nu valorează nimic dacă nu trece în veșnicie. Învierea lui Hristos ne oferă această posibilitate: de a ne înveșnici iubirile bune ale vieții. Nimic nu îl bucură mai mult pe om decât permanentizarea clipei lui de liniște, de siguranță, de comuniune și de iubire. Ridicarea lui Hristos din tărâmul morții reprezintă clipa de maximă manifestare a puterii înnoitoare a lui Dumnezeu. Învierea lui Hristos ne întinerește și ne întărește sufletește, ne face să ne ridicăm mai sprinteni peste greutățile și problemele vieții, având mereu în minte icoana Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos, căci Crucea este nedespărțită de Înviere și Învierea este nedespărțită de Cruce.

Să nu rămânem doar la aprofundarea teoretică a acestor învățături, ci să le punem în practică în fiecare clipă a vieții noastre. Să arătăm prin viețuirea noastră că Hristos Domnul a înviat, iar noi am înviat duhovnicește prin El. Să devenim mărturisitori ai Învierii Domnului prin modul nostru de a ne purta în lume. Să viețuim în ethosul Învierii nu doar în Săptămâna Luminată, ci în fiecare zi a vieții noastre.

Societatea zilelor noastre este o lume în care lipsește iubirea față de celălalt. Nu îl mai iubim pe aproapele nostru, fiind orbiți de propriul egoism. Trăim o perioadă în care lumea vede în semenul său un dușman și nu Îl mai percepe, așa cum ar trebui, pe Hristos Cel Înviat: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 45). Să ne arătăm mai mult iubirea pe care Hristos Domnul o revarsă asupra noastră, să Îl lăsăm pe El să lucreze în lume prin noi, devenind brațe iubitoare ale Domnului Cel Înviat din morți. Să ne arătăm iubirea noastră, începând de la cele mai mici fapte, continuând până ce vom rosti ca și Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni II, 20). Așa cum Hristos S-a jertfit pentru noi, să ne jertfim și noi pentru aproapele, ca să-l conducem din Înviere, în înviere.

Iubiți părinți și dreptslăvitori creştini, vă reamintim, ca în fiecare an, că în Duminica a treia după Paști, numită a Mironosițelor, anul acesta în ziua de 12 mai, prăznuim Aducerea în Oltenia a moaștelor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Arhiepiscopul Râmnicului, sărbătoare ce are o însemnătate foarte mare pentru Arhiepiscopia noastră, și vă aşteptăm să veniți pentru a ne ruga împreună Sfântului Ierarh Calinic, ocrotitorul Arhiepiscopiei Râmnicului, cel care a și reînviat această eparhie într-o perioadă de mare restriște, ca acesta să mijlocească spre mântuirea sufletelor noastre.

Ne rugăm ca Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos să aducă în casele și sufletele frățiilor voastre bucuria și lumina adusă în lume de aceasta, binecuvântându-vă cu pace și sănătate, și revărsând milostivirea Sa peste toți, spre deplina împărtășire din iubirea Sa cea veșnică.

Hristos a înviat!

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Înviat din morți, rugător,

† VARSANUFIE

Arhiepiscopul Râmnicului

[14]         Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX, p. 839.