Mult mai apropiată e ispita cotidiană de a mânca înaintea timpului rânduit pentru masă. În măsura în care nu erau bolnavi, monahii mâncau doar o dată pe zi la ceasul al nouălea, adică începând cu ora 15, când ziua începea să se încline.

„Gândului lăcomiei pântecelui care mă chinuie să mănânc la ceasul al șaselea: «Așa să-mi facă mie Domnul – ba încă și mai mult – dacă până la asfințitul soarelui voi mânca pâine sau orice altceva»” (II Regi 3, 35).

Cât de mare e ispita de a nu respecta timpurile mesei o știu foarte bine și cei care suferă de overeating în timpurile noastre. E ușor de înțeles de ce această ispită e atât de periculoasă. Sentimentul golului care ne încearcă nu este o foame reală, ci o poftă „difuză”, expresie a unei insatisfacții lăuntrice. Pe cât de des îi cedăm, pe atât de devreme se va face simțit, iar treptat va ajunge să submineze cu totul voința noastră de a duce o viață disciplinată.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 43-44)