„De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Facerea 3-6). Eva nu își deschide ochii spre înțelepciunea divină, ci spre tentația puterii fără efort și spre ispita desăvârșirii prin consum.

Tentațiile fructului sunt interdependente. Simțurile gustativ și olfactiv sunt corelate cu tentația înțelepciunii de-a gata. Rodul pomului este bun de mâncat. Femeia își trăiește clipa prin savoarea gustului, instinctul poftei primează instinctului vieții. Mâncăm și bem pentru a fi fericiți. Mesele îndestulate sunt principalul atribut al stării de bine, indiferent de percepția și exigența pe care o avem asupra etalonului fericirii.

Fructul este plăcut ochilor la vedere. În vremea noastră contemporană, cu modificările genetice, gustul nu mai reprezintă prima tentație, ci design-ul, ambalajul sau forma de prezentare a unui produs. Formele fără fond se află zilnic pe linia de producție. Uzura morală a unui produs este determinată, în special, de liniile sau ajustările plăcute ochiului. Instinctele ne sunt dresate de stimuli comerciali care îmbată privirea.

Mutilările estetice ale corpului, culorile penetrante ale produselor și ambalajelor, senzualismul articolelor vestimentare, siglele și mărcile de succes, filmele ce promovează subliminal obiceiuri comerciale sunt câteva exemple prin care plătim și consumăm un bun doar pentru că este plăcut ochiului la vedere. Fructul este vrednic de dorit, pentru că dă știință. Nu este vorba de o știință care vine dinlăuntrul talentelor tale, folosind darurile minții și sufletului, ci de o știință luată cu mâna printr-o simplă acțiune motrică. Este o primă acțiune de a da din coate pentru a afla sau a te afla.

În politica de promovare a produselor, reclamele de azi sunt similare cu dorința Evei. Cărțile care ne învață fericirea în cinci minute și ne scapă de boli incurabile într-o pauză, haina care face pe om, casa care te face om, mâncarea care-ți provoacă inteligență artificială, acestea sunt doar câteva exemple ale ofertei de „știință” din raioanele magazinelor. Fructul este mai vrednic decât viața, se acordă o importanță mai mare lucrului, decât Cuvântului. Iubim pătimaș activele corporale ale materiei, claxonând pasiv viața aflată sub povara corpului.

Fructul vrednic de dorit că dă știință este plăcut ochiului. Într-adevăr, știința îți dă prestanță, îți conferă un statut special, dar după ani de învățare și muncă. Atribuindu-ți știința prin consum, vei fi în stare doar să-ți citești rangurile de pe cartea de vizită, iar în realitate vei abuza de ele, abuzând pe cel, aparent, fără știință. Fructul vrednic de dorit că dă știință este bun de mâncat. Omul cu știință are  o slujbă mai ușoară, nu simte întotdeauna greutatea și zăduful zilei.

Timorat de un spirit critic feroce, pe care și-l recunoaște ca sceptru al managerului, omul înțelepțit de-a gata dorește o poziție ierarhică din care să cunoască sau „să vadă pe camere’’, în orice moment, binele și răul. Critica lui și bârfa subordonaților sunt binele și răul pe care le poate percepe. Fructul care dă știință este vrednic deoarece satisface pofta puterii. Conform unei expresii consacrate, cine deține informațiile, deține puterea. Fructul care dă știință este dorit. Ne arde curiozitatea de a ști tot despre toți și toate. Anesteziați în cărucioare cu rotile în fața televizoarelor, emitem opinii despre criza planetei, ignorând criza de noi.

Vorbim până la fundul paharului despre trezirea nației și a umanității, trezindu-ne în răstimpuri de analiză pentru o nouă beție de fini cunoscători ai binelui și răului. Cunoașterea binelui și răului nu era prevăzută în fișa postului și sigur nu se dorea a fi asimilată prin consum. Într-un exemplu contemporan, calificările și specializările obținute ca-n basme după lecturarea unor slide-uri de trei zile reprezintă, cred, însușirea științei și priceperii prin consum.

Prin acest tip de dobândire a științei, omul vrea să ajungă imediat la rezultat. El ajunge la scop, ignorând treptele performanței ca expresie a învățării. Vrea să știe tot fără să caute, să cerceteze, să experimenteze. Știința dobândită astfel poate fi folosită în atributele stăpânirii în mod autocrat, iar în cele de execuție prin uzul șiret al verbului.

Omul „se desăvârșește’’ prin consum, săvârșind acțiunea de deschidere a ochilor spre abisul neintuit în goana după putere. Deși se află în primele zile de mandat al puterii asupra pământului, tentația superputerii și deplinei științe a lui Dumnezeu îl face pe om să uite de misiunea sa. Eva nu se bucură de bogăția pe care a primit-o împreună cu Adam, nu are timp încă să-și cunoască limitele de competență, dar vrea să le depășească. Adam și Eva nesocotesc calitățile și puterile umane, nu își folosesc talentele, încă nu se vede opera lor de co-creatori ai pământului, nu decid, nu intuiesc și nu prevăd consecințele. Adam și Eva nu ajung prin acțiunea lor să-și dovedească omenia, nu apucă să fie oameni, dar vor neapărat să fie dumnezei.

Vrem să fim dumnezei, uitând să fim mai întâi oameni! Sensul ușor persiflant al expresiei „ca niște dumnezei” arată neclaritatea, ceața și beția puterii. Puterea fără discernământul, abilitățile, cunoașterea și munca responsabilă narcotizează percepția realității. Un conducător al unei entități economice sau instituții care nu a trecut prin sarcinile și responsabilitățile funcției de execuție și care nu are harul, calificarea și specializarea necesare va fi un fel de zeu împietrit în părelnica aură. Eva socotește ce avantaje are, prin neascultarea care și-o asumă. Ea urmărește avantajul pe termen scurt al plăcerii gustului și vederii și pe cel pe termen lung al științei pe care o poate folosi sau de care se poate folosi în atributele stăpânirii.

Rodul din pomul cunoștinței binelui și răului reprezintă primul bun economic care dă impresia valorii celui care-l consumă. Suntem obișnuiți să cumpărăm lucruri care aparent ne dau impresia că vom fi mai fericiți sau înțelepți. Însă niciun bun nu dă valoare în sine omului. Dacă banul reprezintă un mijloc de măsurare a valorii, bunul cumpărat, consumat sau folosit satisface o nevoie de viață. Nevoia poate fi determinată de valoarea pe care omul o acordă vieții. Este greșit înțeleasă abordarea de azi, prin care nevoia este determinată de valoarea materială a bunului.

Iluzia cunoștinței binelui și răului prin instrumentele societății de consum dă impresia că etichetele pot îmbrăca forma și conținutul paginilor de știință și înțelepciune. Valoarea unui om nu depinde de fructul bun de mâncat, plăcut la vedere și vrednic de dorit că dă știință, ci de ascultarea glasului Domnului Dumnezeu.