Privind la frescele Voroneţului, este curios faptul că nu icoanele din interiorul bisericii au devenit celebre, ci îndeosebi cele din afară. Una este binecunoscuta scenă a Judecăţii de Apoi, vestita „Capelă Sixtină a Răsăritului”, iar cealaltă, chiar deasupra micii intrări în lăcaş, reprezintă pe doi mari sfinţi ai Evului Mediu românesc, anume mitropolitul cărturar Grigorie Roşca (†1570), alături de părintele său duhovnicesc, pustnicul Daniil (†1496). Ei sunt însă sfinţi care nu au ajuns mari și cunoscuți prin ei înşişi, ci mai degrabă prin faptul că au născut un alt sfânt deosebit de important pentru noi toţi, anume Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare (†1504).

Duhovnicul Daniil este unul dintre sutele de asceţi zugrăviţi atât de minunat de pictorii anonimi ai mănăstirilor bucovinene, iar aşezarea sa în calendar drept sfânt cuvios este rezultatul unei vieţi ascetice exemplare. Dar nu pentru asta rămâne important Daniil, sihastrul Obcinelor, în mentalitatea credincioşilor români. Au mai fost şi alţi mari asceţi, postitori, stareţi, organizatori de mănăstiri, atât în Moldova, cât şi în celelalte Țări Române. Când mă gândesc la Daniil Sihastrul, mintea îmi zboară automat la bătălia pierdută de Ştefan la Războieni (1476) în faţa oştilor lui Mehmed al II-lea. Voievodul sleit de puteri părăseşte câmpul de luptă şi, descumpănit, se ascunde de la faţa biruitorului osman. Mai întâi bate la poarta Sucevei, iar mama sa, vestita doamnă Oltea, nu-l mai recunoaşte ca fiu. Poetul Dimitrie Bolintineanu evocă modul în care Ştefan este respins: „Ştefan e departe / Braţul său prin taberi mii de morţi împarte (...) Du-te la oştire! Pentru ţară mori! / Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

Ştefan pleacă gonit chiar de cea care l-a adus pe lume şi bate la chilia lui Daniil, dar nici acesta nu e mai blând cu el. „Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune, să aştepte-afară! Sunt în rugăciune...” Vodă aşteaptă smerit în faţa unui bătrân sărac, la uşa unei chilii scobite într-o stâncă, a unei chilii care îl marchează pe oricare trecător prin Valea Putnei, prin simplitatea-i zguduitoare.

Daniil îl iubeşte pe Ştefan ca pe fiul său duhovnicesc, însă sfatul lui nu este o dulcegărie ieftină, nici o bătaie pe umăr: „Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă / Altuia mai harnic locul tău îl lasă! / Căci mai bine este supus lăudat, Decât cu ruşine domn şi atârnat!” Sihastrul oferă ce are el mai scump: o bărbăţie demnă, tare, statornică, venită de la Cel-de-Sus, Care nu se uită la faţa omului, ci la faptele sale în faţa aproapelui şi a istoriei. Sfântul cuvios nu oferă confort celui refugiat, ci putere duhovnicească care se răsfrânge într-o viaţă exemplară de voievod luminat.

Ştefan se întoarce la luptă, găsind prin codri şi prin munţi viteji ascunşi asemenea celor şapte mii de bărbaţi „puşi deoparte” de Dumnezeu în vremea lui Ilie, care nu se închinaseră idolilor păgâni (3 Regi 19, 18). Îi învinge pe turci, îi alungă din ţară şi ridică încă două biserici: una pentru victoria în faţa duşmanilor, iar a doua, exemplar, pentru pierderea suferită la Războieni. Un voievod binecredincios se bucură nu numai în victorii, ci şi în smerenie.

Ştefan nu e sfânt pentru că a ridicat 44 de biserici şi mănăstiri, ci pentru puterea cu care a stat în faţa turcilor, căci înfrângerea în bătălie nu era o simplă pierdere strategică, ci însemna pericolul dispariţiei unui întreg neam creştinesc. Tot la fel, Daniil nu e sfânt nici pentru asceza sa din chilia de la Putna şi nici pentru îndrumarea comunităţilor monahale din vremea sa. Pentru aceasta este pictat deasupra uşii de la Voroneţ mitropolitul Grigorie Roşca, care își așteaptă, în smerenie, locul cuvenit în calendar. Daniil e sfânt pentru că a sfătuit bine un voievod. E sfânt pentru că la rândul lui a ridicat în calendar un sfânt mare pentru întregul neam, un „atlet al lui Hristos”, după cum îl numea Papa Sixt al IV-lea. Daniil este sfântul antrenor, omul din umbra atletului. Fără el nu ştim unde am fi fost acum.

Privind la oricare mormânt din oricare cimitir, te gândeşti la cât de mic e omul şi la impersistenţa lui stricăcioasă, la dispariţia sa în curgerea veacurilor. Privind mormântul mic al lui Daniil din biserica mănăstirii de la Voroneţ, vezi în spatele unei pietre mici un om mare şi o personalitate care trece peste veacuri.