Citim în paterice că un avvă nu a primit în mănăstire pe un mirean ce venise la el, cu scopul de a vedea dacă acesta doreşte cu adevărat viaţa călugărească. După aceea, când a văzut că acel mirean, fără a se depărta de zidurile mănăstirii, a şezut câteva zile cu răbdare la porţile ei, fără mâncare şi apă, atunci, băgându-l înlăuntru, a început a grăi către dânsul precum urmează:

„Frate, adu-ţi aminte câte zile ai petrecut afară de porţile mănăstirii mai înainte de a fi primit înlăuntrul ei ‒ şi asta pentru ca luând cunoştinţă de la început cu osteneala căii pe care ai dorit-o, să nu păşeşti în ea cu nădăjduire în sine şi cuget uşuratic, ci cunoscând în chip deplin ce te aşteaptă. Iar acum, deoarece ai îmbrăţişat osteneala şi răbdarea, ai căpătat, în cele din urmă, putinţa de a te face rob desăvârşit al lui Dumnezeu; căci în vreme ce aceia care se hotărăsc cu adevărat a sluji Stăpânului Hristos în acest cin primesc făgăduinţa slavei şi cinstei ce va să vină, pe cei ce cu neluare aminte şi nepăsare se apropie de acest legământ îi aşteaptă cele mai grele munci. Noi ne-am făcut că îţi întoarcem spatele şi nu te-am primit numaidecât nu fiindcă nu doream mântuirea ta şi a oricui se întoarce spre pocăinţă, ci ca nu cumva primindu-te fără luare-aminte şi, cum se spune, la nimereală, să nu cădem noi înşine sub osândă pentru uşurătate şi slăbiciune, iar pe tine să te facem vinovat celor mai grele munci, dacă cumva, primit de la început fără vreo osteneală, şi abia apoi cunoscând povara şi asprimea legământului dat, te-ai arăta nepăsător şi fără grijă. Acum, aflând de la început osteneala petrecerii la care purcezi, poţi înţelege ce trebuie să faci mai departe.

Străduieşte-te să sporeşti răbdarea pe care ai arătat-o acum pentru a fi primit în mănăstire, că pierzător lucru este pentru tine, ca ‒ dator fiind să adaugi totdeauna la căldura dintâi şi să urci la desăvârşire ‒ să o micşorezi şi să cobori în jos. Fericit nu-i acela care a început cu răbdare, ci acela care rămâne în răbdare până în sfârşit. Şarpele, care se târăşte pe pământ, totdeauna pândeşte călcâiul nostru, adică pune curse în cale şi până la sfârşitul vieţii noastre se străduieşte a ne pricinui poticnire. Drept aceea, începutul cel bun şi căldura dintâi a lepădării de lume nu aduc nici un folos, dacă sfârşitul nu va fi la fel. Aşadar, de voieşti a zdrobi capul şarpelui, străduieşte-te a descoperi cât mai degrabă părintelui tău duhovnicesc toate gândurile care îţi vin. Căci, după spusa Scripturii, dacă te apropii să lucrezi Domnului, găteşte inima ta nu spre odihnă şi mângâiere, ci spre ispitiri şi necazuri (Sirah 2, 1). Strâmtă este uşa şi îngustă e calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 14). Urmează celor râvnitori şi buni, iar la cei nepăsători şi fără luare-aminte nu căuta: Că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi (Matei 20, 16); şi mică este turma căreia a binevoit Dumnezeu să-i dea Împărăţia (Luca 12, 32). Nu socoti că „păcatul e mărunt”: ai dat făgăduinţa să urci la desăvârşire, nu să trăieşti asemenea celor nepăsători şi fără grijă.

(Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, pp. 110-111)