Pentru apărarea Ortodoxiei şi întărirea vieţii duhovniceşti şi culturale în Transilvania, Episcopul Andrei Şaguna a înfiinţat, în anul 1850, o vestită tipografie eparhială la Sibiu, care a fost ca o binecuvântare dumnezeiască pentru toţi. Despre ea vorbea marele ierarh mai târziu: 

‒ Această tipografie, care până la moartea mea o am grijit şi o am administrat, numai Dumnezeu ştie cu câte greutăţi o am apărat şi susţinut faţă de duşmanii Bisericii şi ai naţiunii noastre române. Că ce era să fac în împrejurările acestea? Să şed la râul Babilonului şi să plâng? Nu! Ci să mă socotesc despre modul cum s-ar putea lăţi în preoţime şi poporul nostru cunoştinţele sistematice şi temeinice despre Biserică şi despre alte lucruri bisericeşti.

Sub îngrijirea Episcopului Andrei s-au tipărit, în decurs de 11 ani, 35 de cărţi bisericeşti, dintre care se pot aminti: 

Elementele dreptului canonic (1854); Kiriacodromionul (1855); Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale (1860), în două volume; Ceaslovul, Octoihul, Psaltirea, Penticostarul şi Triodul. Apoi cele douăsprezece Mineie (1853-1856), „după originalul îndreptat al Preasfinţitului episcop al Argeşului, Kir Iosif”; Biblia ilustrată (1856-1858), „după originalul celor 72 de tălmăcitori din Alexandria” şi altele. 

Numai la un an de la înfiinţarea tipografiei, se tipăriseră la Sibiu 5000 de Catehisme, 5000 de Abecedare, 700 de Ceasloave, 3000 Istorii Biblice, 3000 de cărţi despre Datoriile supuşilor şi 1500 Apostoli.

În prefaţa Bibliei ilustrate (1858) scrie episcopul Andrei Şaguna: 

‒ Cele două traduceri ale Bibliei (1648 şi 1688) sunt uşile prin care s-a învrednicit şi poporul românesc a intra în câmpul cel ceresc al dumnezeieştilor învăţături, care, în mijlocul vijeliilor şi valurilor lumii, rămân neclătite şi adevărate din veac în veac. Ele sunt izvoarele care au izvorât întâia dată apa vieţii veşnice pentru neamul acesta, în toate părţile prin care este răspândit. 

Deşteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai departe cu legea lui Dumnezeu, păşirea lui către lumina cea blândă a civilizaţiei şi a culturii, înfrăţirea neamului nostru românesc, pe care mâna proniei l-a semănat prin atâtea ţări deosebite şi printre atâtea neamuri străine, rămânerea în viaţă a limbii sale naţionale ‒ pentru toate aceste binecuvântări neasemănate avem a le mulţumi acestor ediţii vechi ale Sfintei Scripturi, acestor monumente nepieritoare ale limbii, moralităţii şi peste tot ale vieţii noastre naţionale şi bisericeşti.

Apoi adaugă şi aceste cuvinte: 

‒ Mare, într-adevăr, şi adâncă trebuie să fie mulţumita noastră către pomeniţii bărbaţi mari ai poporului, care în vremi atât de grele şi cu mijloace şi puteri aşa smerite, au făcut lucruri atât de măreţe. Înaltă trebuie să fi fost cugetarea, adâncă mintea, fierbinte credinţa, adevărată iubirea lor către Dumnezeu şi naţiune, când au dăruit ei naţiei lor un astfel de odor! Sănătoasă şi coaptă a fost şi conştiinţa ce au avut-o ei despre lipsa poporului românesc de această sfântă carte. Pentru aceea au şi îmbrăcat traducerea lor în veşmântul limbii aceleia, care să fie înţeleasă de toţi românii de pretutindeni. 

Limba acestei cărţi nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului. Şi aşa traducătorul nu e decât un răsunet, nu numai al limbii, ci şi al simţirii şi, peste tot, al chipului cugetării poporului. 

Cu tot dreptul, dar, se pot numi aceste ediţii, cea dintâi Biblie ‒ nu a românilor din Ardeal, ori din Ţara Românească, ori de aiurea ‒, ci cea dintâi Biblie a poporului românesc întreg, cel dintâi glas obştesc cu care se roagă acest popor Părintelui din Ceruri. Nici unul din traducătorii de mai târziu nu poate fi părtaş laudei ce se cuvine acelora care au altoit întâia dată cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc!

Iar în Istoria bisericească, volumul II, pp. 122-124, zice: 

‒ Pe cât aristocraţia română din Transilvania n-a avut nici o predilecţie către Biserica şi naţia sa şi era redusă de o idee deşartă, pe atâta, să zicem, preoţimea şi creştinii şi în fruntea lor arhiereii au arătat o tărie exemplară în mijlocul nenumăratelor prigoniri şi au rămas neclătiţi în religie şi în naţionalitate.

Tăria aceasta sufletească a fost un produs viu al acelei convingeri morale, că dacă se vor lăsa de una, numaidecât se vor lipsi şi de cealaltă. Şi fiindcă românul nu-şi poate închipui religia fără naţia şi naţionalitatea sa, pentru aceea, ca să asigure existenţa sa naţională, a rămas în acea religie în care s-a pomenit ca român şi despre care e convins că este scutul cel mai puternic de a-i apăra naţionalitatea lui de orice vijelii.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 442-443)