Omului nu-i este dată „cunoștința binelui și răului” în sens absolut. I se spune însă ce are de făcut în calitate de creatură: să-L lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, recunoscându-L drept Creator și Domn prin ținerea poruncilor Lui. Această ascultare e însă perma­nent contestată. Ea trebuie și poate fi înfăptuită liber, în măsura în care omul se decide în permanență din nou pentru Creatorul său și împotriva sugestiilor ispititoare ale vrăjmașului. Această decizie pentru sau împotriva Cuvântului lui Dumnezeu are loc în adâncurile aproape insondabile pentru noi ale inimii noastre. Ispitirile nu fac altceva decât să scoată la lumină această stare inte­rioară:

„Multe patimi se ascund în sufletele noastre, pe care, atunci când ne rămân ascunse ni le arată ispitirile mai vii; și trebuie «să ne păzim cu toată straja inima noastră» (Pilde 4, 23) ca nu cumva, atunci când va apărea însuși lucrul față de care avem o patimă, să nu fim târâți de îndată de demoni și să facem ceva din cele oprite de Dumnezeu”.

Ispitirilor le revine, așadar, în fond, un rol extrem de pozitiv. Nu numai pentru că ne impulsionează să căutăm ajutor la Dumnezeu, iar aceasta e un lucru pozitiv, ci și pentru că ne dau lămuriri despre noi înșine. (...)

Cu aplicare la prima pereche de oameni, asta înseamnă că șarpele cel șiret nu a născut el însuși pofta, ci prin întrebările sale viclene a adus-o numai la suprafață. Omul a căzut în patimă numai pentru că nu i-a rezistat:

„«Care au gândit să pună piedică pașilor mei»: Foarte potrivită spusa aceasta. Căci de multe ori demonii nu pun în noi înțelesurile rele goale pentru ca mintea să nu respingă gândurile văzând direct iraționalitatea lor, ci seamănă înțelesurile rele împreună cu alte înțelesuri care par bune. Și fac acest lucru numai cu cei desăvârșiți care nu mai au patimi. Căci celor împătimiți și necurați le sugerează gându­rile pe care nu le pot alunga din pricina patimilor și cunoașterea lor irațională. Așa cum i-au spus și Evei:

«Și veți fi ca Dumnezeu cunoscând binele și răul»” (Facerea 3, 5).

În locul neascultării, a surzeniei față de cuvântul lui Dumnezeu și a plecării auzului spre glasul ispititor, omul are nevoie de surzenia înțelegătoare a despătimirii prin care „primește gândurile ispititorului, dar nu le aude, pentru că nu lucrează potrivit lor”.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 62-64)