Ioan S. Sturza, care stăpânește Miclăușenii încă din 1737, va fi cel care pune bazele viitoarei biblioteci de la Miclăușeni. Din timpul său se păstrează un Triod, dăruit bisericii de aici în 1748, și Evanghelia tipărită la Râmnic în 1746, dăruită tot bisericii, peste un an.

Un manuscris (aflat astăzi în colecția Academiei) este Letopisețul a vechiului și slăvitului neam a slovenilor, pe care se află însemnarea în grecește „Această carte e a jupânului spătar Ioan Sturza”.

Biblioteca miclăușeană va fi formată propriu-zis de fiul său, Dimitrie Sturza logofătul, ctitorul bisericii actuale, devenit stăpân la Miclăușeni în 1781. El a făcut studii serioase în Germania și și-a însușit o cultură enciclopedică. Dimitrie se va distinge și ca un mare numismat și istoric documentarist român și va deveni secretar și președinte al Academiei.

Cărți din marile capitale ale Europei

În timpul lui Dimitrie Sturza, biblioteca miclăușeană va ajunge la apogeul său valoric. El va achiziționa un mare număr de manuscrise românești de o deosebită importanță care, adăugate celor moștenite, vor fi dăruite Academiei Române. Totuși, după ce își va întemeia o familie la București, va continua să cumpere cărți valoroase din străinătate, pe care le va trimite la Miclăușeni, pentru a rămâne în continuare fratelui său, George.

La biblioteca din Miclăușeni se primeau, regulat, buletine de informare, pe baza cărora Dimitrie și George făceau comenzi în străinătate, primind cărți din marile capitale ale Europei.

Fiii lui Dimitrie, Costache Sturza-Șcheianu și Alecu Sturza-Miclăușanu vor face și ei studii în Germania și se vor îngriji să îmbogățească substanțial biblioteca tatălui lor, pe care o vor împărți între ei. Probabil prin 1846, la moartea tatălui lor, Costache își va strămuta la Șcheia, în satul vecin, cărțile și manuscrisele sale, care vor fi dăruite apoi Academiei în 1884, de către fiul său, Dimitrie C. Sturza-Șcheianu, membru al Academiei Române.

Mihail Kogălniceanu, un vizitator frecvent al bibliotecii miclăușene

Biblioteca rămasă la Miclăușeni a fost transmisă de către Alecu fiilor săi, Dimitrie și George. Până la moartea sa, în timpul revoluției de la 1848, Alecu va începe să ordoneze și să șnuruiască manuscrisele, din care va pune o parte la dispoziția lui Mihail Kogălniceanu, pentru a fi publicate în vestita sa colecție de letopisețe. El va păstra o parte din bibliotecă la casele din Iași, iar o altă parte, la conacul din Miclăușeni.

În secolul trecut, această bibliotecă s-a îmbogățit cantitativ, dar cu lucrări obișnuite, deoarece Maria G. Sturza, soția lui George, precum și fiica lor, Ecaterina, nu mai aveau pasiunea cărților rare și priceperea de a le achiziționa pe cele mai valoroase, ca înaintașii lor.

Mii de cărți, arse în sobe pentru încălzire

Și iată că în primăvara anului 1944 frontul celui de-al Doilea Război Mondial era aproape. Autoritățile îi propun Ecaterinei Cantacuzino, născută Sturza, evacuarea bibliotecii, dar ea refuză, spunând că leagă soarta bibliotecii de cea a castelului. În iarna anului 1944-1945, convoaiele cu prizonieri nemți făceau popas în Castelul de la Miclăușeni, răvășind biblioteca și arzând în sobe, pentru încălzire, sute și sute de cărți.

Dar nu era totul pierdut. În primăvara anului următor, la Castelul Miclăușeni oprea un camion al Apărării Patriotice. Din el coborau Jacob Popper și anticarul ieșean Jean Ackerman, care spuneau paznicului că au misiunea să ridice cărți pentru Universitate, și acest lucru pe baza unei adrese din partea Apărării Patriotice. Ei declarau că avea de a face cu „cea mai prețioasă colecție particulară de cărți din Moldova”.

Ce s-a salvat din „cea mai prețioasă colecție particulară de cărți din Moldova”?

Așa au fost selecționate de la Miclăușeni, ca și de la alte conace boierești din nordul Moldovei, cele mai valoroase volume care supraviețuiseră primelor devastări. O parte dintre cărți au fost depuse la sediul din Iași. Câteva sute au fost vândute de ei Bibliotecii Centrale Universitare (unde, din fericire, se găsesc și astăzi), iar despre cele rămase se zice că ar fi fost duse în Occident, prin consilierii referenți care s-au ocupat și de perfectarea actelor referitoare la donație. E vorba de manuscrise, mii de scrisori, documente de moșie și de un interes mai general, plus vreo patru mii de cărți, multe deteriorate, revenite în țară și păstrate și acum la Episcopia Romanului.

Multe dintre manuscrise au fost preluate în 1952 de Filiala Roman a Arhivelor Statului, iar atunci când s-a desființat județul Roman, au fost transferate la Piatra-Neamț. Aceste arhive au fost principala sursa de informare în alcătuirea celor două cărți: Castelul Miclăușeni în cultura română și Istoricul Satelor Miclăușeni și Butea din județul Iași, scrise de regretatul Costin Merișca, care a studiat în amănunt istoria domeniului Miclăușeni.