În configurația liturgică de anul acesta, Duminica femeii canaanence este la distanță considerabilă de Duminica vameșului Zaheu cu care, împreună, în mod obișnuit, dau startul prepregătirii începutului Postului Mare. Cele două duminici, prin personajele puse în centru, citite în contextul lor direct sunt scandaloase atât pentru iudeii de atunci, cât și pentru noi, cei de astăzi. În același timp, așezarea lor în această perioadă de prepregătire țintesc exact scopul Postului Mare, care are în centrul lui Crucea: scandal pentru iudei, nebunie pentru păgâni (I Cor. 1, 18); Crucea fiind deodată răsturnarea și înnoirea istoriei, adică a mentalităților anchilozate în datini și obiceiuri, în clișee mentale și amnezeii structurale față de Adevăr.

Cu adevărat, Hristos este pe Cruce pentru păcătoșii de tot felul, dar mai ales pentru păcătoșii notorii, cărora societatea nu le mai dă nicio șansă. Și dacă aceștia sunt răscumpărați prin Sângele Crucii iubirii totale a lui Hristos, se înțelege de la sine că restul păcătoșilor sunt asumați. De aceea, Iubirea lui Dumnezeu este smintitoare pentru cei smintiți și este uimitoare pentru cei smeriți. Este copleșitoare deopotrivă pentru cei desăvârșiți și pentru pătimași, dar este și prilej de ură pentru cei înrăiți. Este atotcuprinzătoare, căci nu cunoaște limite în viață sau în moarte, în rai sau în iad, dar pare și cu totul nelucrătoare și fără putere în cei care o refuză. Este pentru că Este și nu este în cei ce nu vor să fie. 

Dacă la Zaheu vameșul cei nesmintiți se uimesc de iubirea lui Dumnezeu, dispus să ignore toată tradiția evreiască, toată mentalitatea teologică iudaică, ca să răscumpere sufletul unui interlop, care vrea să-L vadă sincer pe Dumnezeu, în cazul femeii canaanence, Dumnezeu-evreul se uimește de iubirea nonconformistă a unei femei păgâne, socotită de evrei necurată, lepădată, ignorată, respinsă asemenea câinilor. Nu este prima dată când Dumnezeu este uimit de om și nici nu se preface a fi uimit. În circuitul iubirii, Dumnezeu, ca cel ce se revarsă total în dăruirea dragostei interpersonale Trinitare, nu face mai puțin lucru la întâlnirea cu omul. Astfel, se dăruiește total omului și așteaptă cu nerăbdare dăruirea lui, nu ca de la superior la inferior, ci ca de la egal la egal. Ba mai mult, omului este dispus să-i dea întâietate Dumnezeu, pe el să-l cinstească mai presus de Sine, căci așa îi stă bine dragostei să cinstească pe celălalt mai mult decât pe Sine. „Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește” (Luca 22, 27). Să ne amintim doar de patriarhul Avraam și se de sutașul din Evanghelie, două modele care îl umplu de admirație pe Dumnezeu. Avraam, cel care nu se dă înapoi să-l aducă jertfă pe Isaac, fiul făgăduinței, îl uimește atât de tare pe Dumnezeu, încât Acesta izbucnește în admirație și se jură pe Sine Însuși că-l va imita pe Avraam în dragostea credinței lui (Facere 22, 16-18). La rândul său, sutașul care cere ajutor pentru sluga sa bolnavă, în cea mai simplă logică a iubirii, uimește atât de mult pe Dumnezeu încât declară răspicat că atitudinea lui iubitoare întrece credința întregului Israel (Matei 8, 10). Și astfel de exemple sunt peste tot în Sfânta Scriptură.

Contextul scripturistic ne arată că episodul cu femeia canaaneancă este atipic și tulburător din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, atipic este locul în care are loc acest eveniment. Tirul și Sidonul sunt două orașe aflate la Marea Mediterană, aproximativ 80-100 km de Galileea, distanță străbătută nu ușor în acele timpuri. Hristos vine în acest ținut al Feniciei, un ținut cu totul păgân, refugiat atât din fața lui Irod Antipa cel care conducea Galileea și care intră la bănuieli după ce Hristos înmulțește pâinile, iar poporul îl aclama voind să-l pună rege cu forța (Ioan 6, 15), pentru că primeau mâncare pe gratis; cât și din fața partidelor de farisei veniți de la Ierusalim să-I caute capete de acuzare. Ca să răstoarne idealurile naive ale evreilor leneși care-L căutau pe Hristos doar pentru avantaje, dar și gândurile încurcate ale teologilor vicleni, Iisus abandonează Galileea și vine în acest ținut păgân. 

Al doilea motiv tulburător este întâlnirea cu această femeie canaaneancă, o siro-feniciană, (Marcu 7, 26), vorbitoare de limbă greacă, singură (poate divorțată, poate văduvă), ceea ce-i îngreuna situația, mai ales că femeile singure nu se apropiau de bărbați în public. Cu toate aceste condiții, potrivnice pentru ea, striga în urma Mântuitorului cu tenacitate fiind, cu siguranță, în mare dificultate. Deși este respinsă de trei ori, totuși nu abandonează cererea, ca orice mamă cuprinsă de disperare, căci avea o fiică demonizată și cerea să-i fie vindecată. Rămâne, totuși, o enigmă greu de descifrat pentru toți exegeții, cum această femeie păgână, la o așa de mare distanță de evrei, Îl strigă pe Iisus și-L numește chiar: „Fiul lui David” (Matei 15, 22), expresie pe care nici Apostolii din jurul lui Hristos nu o folosiseră încă, ci doar ceva mai târziu o va folosi orbul vindecat din Ierihon (Luca 18, 38). Este o întrebare retorică și un alt lucru tulburător în această identificare eminamente teologică față de Iisus, chiar o profeție, de la o femeie sută la sută păgână.

Deși se adresează corect și teologic, Iisus nu-i răspunde nimic femeii, ceea ce nu-i deloc neobișnuit pentru acele timpuri. Pe atunci, un rabin nu avea voie să vorbească în public nici măcar cu soția lui. Nu avea voie să se adreseze în public vreunei femei și nici femeile nu se adresau unui bărbat de la sine, fără să fie întrebate. Așadar, acest dialog este dincolo de decența și de curtuazia acelor timpuri. Numai că, o mamă la ananghie trece dincolo de regulile de politețe, iar aceasta doar iubirea o poate face. Iisus tace și se comportă ca un adevărat rabin, pentru cei de față și ca un adevărat Dumnezeu, care știe ce poate iubirea. Femeia insistă spre exasperarea ucenicilor, care intervin, încălcând și ei protocolul timpurilor, cerându-i lui Hristos să o ia în seamă și să-i împlinească cererea. Nu de alta, dar strigătele ei și mărturisirile teologice, trădau prezența lui Hristos incognito printre păgâni, ceea ce pentru iudei era de neacceptat întrucât deveneau necurați.

Iisus iarăși se comportă atipic și tulbură. Ignoră cererea femeii și se arată ca un iudeu veritabil vorbind cu ucenicii, împrospătându-le memoria de iudei-credincioși: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 21). Le dă o lecție de teologie și de misiune: Mesia vine cu vestea Împărăției întâi la iudei și apoi la păgâni. Lucru pe care, cu ceva timp în urmă, chiar îl făcuse cu apostolii pe care i-a trimis să vestească Împărăția în toate laturile Țării Sfinte, primind înadins porunca să nu meargă în cetățile păgâne sau samarinene (Matei 10, 5). Pe loc, ucenicilor le-au dispărut toate „amneziile teologice” și și-au venit în fire. Este ca și cum le-a spus: misiunea Mea este să refac Israelul, iar misiunea voastră este să extindeți Israelul între toate popoarele lumii, la păgâni. Indirect, este și un semnal pentru femeie că nu are nicio șansă cu cererea ei, Mesia fiind doar pentru iudei. Cu adevărat șocant și tulburător, dar foarte corect după mentalitatea iudeilor din vremea lui Hristos. Un tablou realist al iubirii înțelese la acea vreme de iudei.

Dialogul trece la alt nivel și, implicit, Taina iubirii își dezvăluie alte fețe, pentru iudei sminteală, pentru Hristos uimire. Femeia vine direct în fața lui Hristos, se închină lui ca unui personaj special și îi cere ajutorul. Teologia cuvintelor devine teologia gesturilor. Iubirea trăiește mai mult din gesturi decât din cuvinte. Iisus este nevoit să o bage în seamă, dar șochează și mai tare cu răspunsul său: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26). Este adevărat că în textul original observăm că Hristos atenuează puțin șocul și nu vorbește de câini, ci de căței sau cățeluși. În orice caz, Hristos îi spune, cu alte cuvinte: ești o păgână, „câine sau porc”, simbolul animalelor necurate, în comparație cu iudeii care sunt copiii lui Dumnezeu. Direct fiind spus, adresarea este nu doar nepoliticoasă, ci chiar degradantă și umilitoare: femeia este făcută „câine-cățelușă” (diminutivul atenuând foarte puțin șocul acestei adresări).

Femeia, în loc să devină arogantă, cum s-ar fi putut întâmpla și să-l pună la punct pe Hristos zicându-i: „cine te crezi, iudeule, de-mi vorbești așa, în patria și ținutul meu?”; se umilește și mai mult, recunoaște evidența, nu se dezice de ceea ce este și coboară și mai jos, în adâncul simțirii vulnerabile și al smereniei, acolo unde doar iubirea plină de Adevăr poate coborî și dă un răspuns care-L umple de admirație pe Iisus, Dumnezeu-întrupat: „Da, Doamne, dar și câinii/cățeii mănâncă din firmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27). Iarăși ne întrebăm, retoric: cum de vorbește această păgână de firmituri? O fi auzit această femeie de minunea înmulțirii pâinilor și de săturarea celor cinci mii de bărbați (plus femeile și copiii lor) și cele douăsprezece coșuri de firmituri rămase? (Marcu 6, 43). Este clar, Pedagogia lui Dumnezeu copleșește audiența, iar pedagogia femeii copleșește pe Dumnezeu. Este genul de dialog care răsucește mintea, blochează sinapsele și deschide larg inima.

Iisus se lasă copleșit, admiră pe femeie și face o exclamație sau chiar aclamație, cuvinte pe care rar le spune în public: „Femeie, mare este credința ta. Fie ție după cum voiești!” (Matei 15, 28). Suntem doar la un pas de lauda pe care o făcuse față de centurionul păgân, Hristos fiind și atunci în aceeași uimire și admirație, ambele cazuri dezvăluindu-I frumuseți de gând și de gesturi pentru care, și-ar fi zis: pentru așa ceva, se merită să mori! Și cumva, în chiar acel moment, cumva a murit Hristos, altfel fiica femeii nu s-ar fi tămăduit pe loc (Matei 15, 28). Demonul nu mai are loc în iubirea care merge până la capăt, în iubirea care moare cu totul pentru sine, ca să trăiască celălalt. Femeia, prin atitudinea ei, anticipează gestul lui Hristos pe cruce, gest de coborâre totală, de supremă smerenie, în care sunt recapitulați nu doar iudeii, copiii lui Dumnezeu, ci toți „câinii” lumii, pentru care s-ar crede că nu mai exista nicio speranță. 

Noi toți suntem urmașii acelei femei feniciene, nefiind iudei după trup. În credința ei mare, de laudă în ochii lui Dumnezeu, suntem cuprinși peste timp și noi, popoarele păgâne ce vor fi încreștinate. Păgânismul ei plin de iubire smerită s-a convertit mai ușor la iubirea delicată a lui Hristos, decât a făcut-o tot Israelul. Nu au apostolii la acel moment atâta credință, cât are această femeie, și curaj, și îndrăzneală, și smerenie, activate la timp și înțelept, fapt ce umple de admirație pe Dumnezeu întrupat. Și aici este lucru cel mai uimitor: poporul ales se pierde, copiii se rătăcesc, iar popoarele lepădate se regăsesc în Hristos și „câinii” se mântuiesc!

Mai fi-va, oare, vreo canaaneancă printre noi sau vreun „câine” atât de înțelept? Sau am ajuns noi iudeii de demult, încremeniți în neiubire?