Odată ce au rămas lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu, singura iubire adevărată, oamenii au început să numească iubire toate patimile şi poftele lor. Au numit iubire pofta cărnii, nesaţul de avuţii, curiozitatea iscoditoare, unirea trupească, grija de multe, setea de putere şi stăpânire, goana după onoruri. Şi ei numesc iubire toate acestea din pricina uneltirilor Satanei, care vrea să-i facă să uite de adevărata iubire, iubirea cerească, singura care nu e înşelătoare. Şi ei sunt asemeni unui prizonier care închis în celula lui, îşi rupe în bucăţele colțucul de pâine negru şi amar, dând fiecărei fărâmituri numele bunătăţilor de la ospeţele de odinioară, cu care se desfăta pe când era liber. Aşa, amăgindu-se singur, înghite pâinea cumplită a închisorii.

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Casiana, Editura Ileana, București, 1999)