Încă de la începutul referatului biblic al creării lumii nevăzute și a celei văzute, indiferent dacă vorbim de sfinți sau de persoane foarte cunoscute și excepționale, niciodată, nimeni n-a dat o dovadă mai mare de iubire pentru oameni așa cum a făcut-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, Care S-a întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Dacă la un moment dat ne vom face o introspecție pentru a vedea cât de mult iubim noi, cât de mult ne iubim părinții, pe mama și tata, sau pe cei ce sunt din familia noastră, învățători și profesori sau chiar prieteni, și dacă ne vom cântări talerul dragostei după modelul iubirii lui Hristos, vom vedea faptul că nici măcar pe cei apropiați nouă, cărora ar trebui să le fim recunoscători pentru creșterea și formarea noastră, nu suntem capabili să le împărtășim o iubire autentică și adevărată.

Pe de altă parte, dacă nu ne străduim să îi înconjurăm cu iubirea noastră pe cei din jur, cum vom putea atunci să împlinim cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Evanghelia de astăzi? „Iubiți-i pe vrăjmașii noștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi” (cf. Luca 6, 31-36). De altfel, Sfântul Apostol Pavel ne îndemână în epistolele sale la iubirea de vrăjmași și oferim câteva exemple: „Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc: binecuvântați și nu blestemați” (Români 12, 14); „tot ce faceți să fie făcut cu dragoste” (I Corinteni 16, 14). Iar Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă și el: „nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea” (I Petru 3, 9).

Din pericopa evanghelică, în ansamblul ei, observăm faptul că și cei păcătoși au cel puțin o fărâmă de iubire, dar, tot prin aceasta, trebuie să realizăm la ce fel de înălțime duhovnicească suntem chemați de către Hristos pentru că, iubind doar pe cei ce ne iubesc pe noi, nu realizăm un progres important în viața noastră spirituală. Dacă nu Îl cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu, nu vom reuși nici să iubim pe vrăjmașii noștri.

Cu adevărat ne dăm seama de iubirea noastră pentru cei din jur atunci când stăm puțin și medităm la cei care au nevoie de atenție și noi nu le-o acordăm. Nu trebuie să fim indiferenți și (sau) neutri în iubire!

Marele Dostoievski îndemna la un moment dat: „străduiți-vă să îi iubiți cu tot sufletul și necontenit pe cei apropiați. Pe măsură ce veți fi tot mai mulțumiți de efectul acestei iubiri necondiționate față de oameni, vă veți convinge de existența lui Dumnezeu ca simbol al iubirii nețărmurite și veți ajunge să credeți în nemurirea sufletului dumneavoastră”. Marele părinte Alexander Schmemann preciza că „iubirea creștină este imposibilitatea posibilă de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, și pe care Dumnezeu, în iconomia Sa cea veșnică și tainică, a hotărât să-l aducă în viața mea!”. Aceste cuvinte sunt pilde și învățături cu adevărat profunde!

În finalul textului evanghelic, Mântuitorul îndemână exclamativ: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este!”, ceea ce înseamnă că la temelia lumii acesteia există un Tată Creator, Milostiv și Bun, care Și-a arătat iubirea față de noi prin Întruparea Fiului Său.

Numai prin rugăciuni și fapte bune pentru vrăjmașii și potrivnicii noștri, Atotmilostivul Dumnezeu poate să le topească și să dezrădăcineze spinii urii față de noi, făcându-i din vrăjmași sau dușmani, prieteni!