Tradiţia spune că în spatele Mănăstirii Ghighiu, încă din vechime, era un izvor tămăduitor, cu o apă rece şi bogată, care a ţâşnit chiar pe locul unde s-ar fi arătat Maica Domnului, poruncind logofătului Coresi să ridice mănăstirea. De la acest izvor şi-a luat mănăstirea hramul Izvorul Tămăduirii.

De asemenea, tradiţia spune că este un izvor cu apă tămăduitoare, lucru dovedit în timp, prin mărturiile oamenilor care au băut această apă cu credinţă şi s-au vindecat de diferite boli.

În perioada comunistă, în anul 1958, izvorul a fost acoperit cu o dală de beton, dar apa a continuat să picure, făcându-şi cale pe lângă placa de beton, care a fost îndepărtată abia peste 30 de ani. Cel care a curăţat cu grijă izvorul a fost Părintele Pantelimon, care îndurase grele suferinţe în beciurile comuniste, unde a fost întemniţat.

Izvorul mai există şi astăzi. Parcă pe măsura credinţei noastre, el şi-a împuţinat treptat-treptat debitul, dojenindu-ne fără cuvinte...

De hramul mănăstirii, la marea sărbătoare a Izvorului Tămăduirii, curtea aşezământului se umple până la refuz de credincioşi, iar aleea care duce la izvor este parcursă de oameni în genunchi, în semn de smerenie şi recunoştinţă.

Binefacerile Maicii Domnului se revarsă asupra mănăstirii şi a pelerinilor prin Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca” şi prin apa tămăduitoare a acestui izvor.