La Marcu 9, 24 problema simultaneității credinței și necredinței apare în toată acuitatea ei. Prima impresie este că de vreme ce credința coexistă cu necredința, aceasta din urmă e precumpănitoare. Că de fapt, rămâne doar ea. Dar nu e decât o primă impresie, greșită.

Există în dialectica simultanelor credință-necredință un punct critic pe care, rugându-ne mai departe, îl depășim. Prin faptul că mă rog, deși mă îndoiesc, deși prin urmare nu cred în mod absolut, cred! Aceasta e credința: depășirea punctului critic al dialecticii.

Depășirea aceasta (stăruința în rugăciune cu toate că mă aflu în stare de incertitudine) presupune un act de curaj. Ca și în teorema lui R. Thom sunt pe vârful neutru și catastrofic, la egală distanță între credință și necredință. Dacă merg mai departe, dacă mă rog, dacă nu mi-e frică să cred, înseamnă ca risc, pariez, mă avânt, sar în gol, optez – îndrăznesc. Exact ca în regula statornicită de însuși Domnul: îndrăzniți!

Cât despre senzația de umilință pe care o încerca văzând că nu putem crede în mod cu totul pur și neșovăitor, trebuie și ea depășită. Cum? Printr-un act de smerenie: să recunoaștem că ispita, jalnica ispită a necredinței, face parte din condiția noastră omenească cum fac parte și atâtea alte infirmități și inferiorități. Tot de smerenie ține adaosul esențial: a zis cu lacrimi – lacrimile mântuitoare ale căinței, speranței și beatitudinei.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 215)