Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere. Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară. (Matei 11, 27-30)

După sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, la două săptămâni distanță, se face prăznuirea celuilalt mare sfânt ale cărui moaște sunt cinstite în România, anume Dimitrie cel Nou din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor. Cei doi sfinți cuvioși se aseamănă atât din perspectiva vieții călugărești pe care și-au asumat-o, cât și din modul în care au înțeles să își petreacă această viață, în smerenia învăluită de taina cvasi-anonimatului. Ca și în cazul Sfintei Parascheva, unde Evanghelia praznicului amintea despre „luarea crucii” – la sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, Biserica a rânduit citirea  unei Evanghelii care vorbește despre smerenie, mai precis despre luarea jugului lui Hristos. Acest text evanghelic se mai citește la Sfânta Liturghie din joia săptămânii a patra după Rusalii.

Învățătura creștină este cuprinsă în Sfânta Scriptură și numeroase cărți ale tradiției bisericești, de la epistole (scrisori), tratate teologice sau de apărare a dreptei credințe în fața păgânilor sau ereziilor (apologii), canoane (hotărâri ale unor sinoade bisericești sau ale unor părinți cu autoritate, având cuprins moral, dogmatic sau disciplinar), mărturisiri de credință, imnuri și poeme recitate sau cântate în slujbele bisericești și altele. Probabil că nimeni nu poate să le cuprindă, citindu-le de-a lungul întregii vieți. Conținutul divers și opiniile care nu coincid întotdeauna arată libertatea Bisericii, care în contexte diferite a ajuns la hotărâri combinând strictețea (acrivia) cu blândețea impusă în momente deosebite (iconomia), în funcție de necesități. Și totuși, chiar și așa, nu putem spune că studiind intens am aflat totul despre credința noastră și cu atât mai puțin despre Dumnezeu. Fiindcă, după cum mărturisea Evanghelistul Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18), iar într-o epistolă, același spune: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită” (1 Ioan 4,12). Aceste versete stau în strânsă legătură cu ceea ce Domnul Iisus spune în primul verset din Evanghelia acestei zile, anume că nimeni nu cunoaște pe Tatăl sau pe Fiul, decât Ei Înșiși unul pe altul. Iar noi putem să Îl cunoaștem pe Tatăl doar prin intermediul Fiului. Aceasta nu fiindcă Dumnezeu S-ar ascunde sau ne-ar considera nedemni să ne lase să Îl cunoaștem, ci pentru că firea dumnezeiască prin însăși starea Sa rămâne inaccesibilă cunoașterii omenești. Ceva asemănător cugeta Sfântul Augustin, acum aproape două mii de ani în urmă, când voia să pătrundă o altă taină a creștinătății, aceea a Sfintei Treimi. Fiind pe plajă și privind marea, a văzut un copil care făcea o groapă în nisip, iar părintele Apusului l-a întrebat ce face. Atunci, copilul a răspuns: „Vreau să mut marea în această groapă”. Fericitul, auzind aceasta a cugetat: „Precum un copil crede că apa mării poate fi cărată într-o mică groapă, tot la fel și noi oamenii credem că Dumnezeu poate fi cuprins de mintea noastră”.

Deseori ne întâlnim, poate, cu interlocutori care, fiind de alte credințe, ne spun că icoanele sunt idoli și că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, prin urmare noi ne-am făcut chip cioplit, încălcând astfel una dintre cele zece Porunci. Din prisma rațiunii pure, nu greșesc, dar credința nu e o simplă filosofie sau un cod de norme. În primul rând, noi nu cinstim icoanele ca reprezentând întocmai o persoană ci, așa cum spune cuvântul „eikon”, în românește, „chip”, icoanele ne duc cu gândul către persoana reprezentată. Ea este o analogie, o fereastră către o dimensiune spirituală. Tocmai de aceea, în cazul sfinților contemporani, simpla lor fotografie nu este automat o icoană. Aceasta, nu fiindcă ar trebui neapărat să fie pictată icoana sau interpretată prin mijloace artistice specifice, ci pentru că icoana nu are de-a face doar cu realitatea noastră de aici și acum, ci trece mai departe. Așadar, deși nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, totuși El S-a făcut cunoscut atât prin revelațiile Sale către protopărinți, patriarhi, profeți, iar în final în modul cel mai deplin, prin faptul că S-a întrupat, S-a făcut om și a trăit în mijlocul oamenilor (Baruh 3,38). Astfel, înțelegem cum noi putem să Îl cunoaștem pe Tatăl doar prin Fiul Său. Prin Hristos, firea noastră omenească e chemată să depășească barierele naturale și să caute către cele dumnezeiești.

Continuarea scurtului text evanghelic de azi este o invitație a Domnului adresată celor obosiți de greutățile acestei vieți. El spune să venim la El, că aici ne vom găsi odihnă. Însă, cum, mai concret? Cum îmi reduce stresul de la serviciul zilnic, cum îmi plătește rata de la bancă și cum îmi rezolvă problemele căsniciei, de exemplu? Prin aceea că, nefiind acestea pe primul plan în viața mea, ci tocmai așezând pe Dumnezeu în centrul existenței – așa cum e și firesc, alături de respirație și hrană, fiindcă, de fapt, El e respirația și hrana noastră duhovnicească – atunci întristarea, oboseala, stresul, frica și toate sentimentele care nu ne lasă să mai privim în sus ajung să nu mai fie atât de apăsătoare. Desigur că aceasta nu e o soluție magică și nu funcționează prin pocnetul degetelor. Însă, dacă viața noastră s-a unit cu viața lui Hristos, dacă în suferința noastră ne aducem aminte de suferința Lui și în bunătatea noastră ne aducem aminte de bunătatea Lui, atunci avem sprijin, avem nădejde. Și nu suntem singuri: fiindcă El e mereu alături de noi. Și nu numai El, căci în Biserică suntem cu adevărat o comunitate de credință, uniți în Trupul Lui. Acestea nu sunt doar vorbe goale, nu sunt invenții de amăgit lumea. Dar, dacă privim la blândețea și smerenia Domnului și dacă avem dorința de a căuta să vedem că încă sunt în lume oameni care merg pe aceste principii, atunci ne putem urni și noi din loc. Nu putem muta marea într-o gropiță săpată de un copil, dar încet-încet, cărând apă cu găletușa, avem șansa să facem o mică scăldătoare în care să ne putem bucura fie și pentru o scurtă după-amiază și să vedem că soarele mai strălucește din când în când.