Jurnal de sărbători
Înainte de a o duce acasă, la copiii săi, nu mă pot abţine să nu o întreb cum de s-a aventurat la un astfel de drum, cum de a crezut că poate ajunge acolo unde şi-a propus. Mi-a răspuns prompt: "Apăi, dacă nu te porneşti, nici nu ai să ajungi vreodată!". E prima lecţie pe care o primesc în 2014.
Anul acesta nu am avut sărbători îmbrăcate în dalbe veşminte de zăpadă. Luminiţele de prin oraş, de pe la case sau de la blocuri, parcă s-au înmulţit însă. Toate această feerie de lumini, ca şi focurile de artificii, tot mai bogate de la an la an, exprimă acelaşi dor al omului după lumină. Ea ar putea fi interpretată în două feluri. Fie este proiecţia exterioară a luminii agonisite în suflete prin apropierea de Hristos Domnul - Cel ce este "Lumină din Lumină", fie este palida consolare a celor ce bâjbâie în întuneric, duhovniceşte vorbind, dar care nu-şi pot reprima dorul după lumină. Aşa cum toată această goană de a avea în case mese îmbelşugate cu mâncare şi băutură este mai degrabă un substitut al adevăratei Cine, la care suntem chemaţi toţi de către Dumnezeu. "Suflete al meu, mănâncă, bea, veseleşte-te" (cf. Luca 12, 19) - iată sloganul de sărbători al omului de azi. Şi sufletul se usucă, tânjeşte şi cade în depresie, flămânzeşte, îndopat fiind cu atâtea bunătăţi, şi orbeşte tot mai mult, în timp ce se tot centrează pe lumina din afara sa, precum fluturele de noapte în jurul unui bec luminat. Faptul că nu a fost zăpadă nu poate fi întâmplător. Pentru că, deşi împodobit şi luminat cu de toate, Iaşul a avut aerul unei cetăţi ce ţipă a pustiu. Zăpada îi oferea, în alţi ani, adevărata strălucire... Poate vom înţelege că, dacă nu este lumină şi strălucire de sus (şi la propriu), degeaba ne muncim să ne împodobim casele şi străzile. Nici măcar în cele exterioare nu putem fi strălucitori!
***
Nu ştiu cum va fi fost afară, în stradă, cu atâtea focuri de artificii, dar în biserici a fost cu adevărat strălucitor în noaptea de Revelion. Să fii în rugăciune la miezul nopţii, la cumpăna anilor, doar la lumina curată a lumânărilor, e ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte. "A fost ca la Înviere" - îmi spune cineva. Într-adevăr, biserica a fost plină şi, spre deosebire de noaptea de Sfintele Paşti, când vine mai multă lume, dar mulţi "iau lumină" şi se retrag (era să spun "se sting") foarte repede, cei care au venit acum au şi rămas, în covârşitoare majoritate. Am petrecut ca o adevărată familie duhovnicească. Nu a fost "chef de chef", ci cu mult mai mult, a fost cu chef de Dumnezeu!
***
Oricât de bine ne-ar fi "nouă aici", nu putem uita de cei care suferă, sunt prigoniţi sau chiar ucişi pentru numele Domnului. Părintele Mitropolit Teofan ne-a atras din nou atenţia, în Pastorala de Crăciun, că acolo unde creştinii s-au numit pentru prima dată cu acest nume şi unde şi astăzi încă se mai vorbeşte limba aramaică, cea pe care a vorbit-o şi Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti, adică în Siria, "sute şi mii de creştini au fost ucişi, multe tinere creştine au fost batjocorite, doi arhierei ortodocşi au fost răpiţi, 46 de biserici şi mănăstiri ortodoxe au fost distruse". Şi veştile cutremurătoare de acolo continuă să vină. Am aflat, în perioada aceasta, de familia unui preot - trei băieţi şi o tânără adolescentă - care au fost ucişi pentru "vina" de a fi creştini. Iar replica tatălui îndurerat a fost: "M-a încercat Dumnezeu. Dar nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!". În timp ce un tată plătea acest "preţ mare", noi alergam prin supermarketuri, căutând produsele la care se fac reduceri de preţuri...
***
Dar cel mai dureros mi-a fost să aud că un copilaş de 3 ani, tot un creştin din Siria, înainte de a fi ucis, ar fi avut o replică uluitoare: "Am să-i spun totul lui Dumnezeu!"... Fapt ce nu i-a impresionat pe călăii săi. Ar trebui să impresioneze şi să zguduie o lume întreagă, indiferent de confesiune. Numai că, atunci când e vorba de creştini ucişi, presa are, aproape întotdeauna, alte subiecte mai importante de abordat.
***
Acest copilaş de trei ani ne ceartă pe noi toţi cu acest cuvânt, când trăim ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Iar unii se şi grăbesc să reia, cu acest prilej, obsedantele argumente împotriva existenţei lui Dumnezeu, de genul: "Dacă Dumnezeu există, unde este El în astfel de situaţii? De ce nu intervine? Cum de permite răului să fie prezent în lume?"
Sigur că teologia are, de multă vreme, răspunsuri la aceste întrebări, care insistă mai ales asupra libertăţii pe care omul o are în această viaţă (inclusiv libertatea de a ucide, de a face orice fel de rău), asupra faptului că toate suferinţele din lume nu sunt decât temporare, căci vine vremea când nimeni nu mai poate face nimic rău aproapelui său etc. Se ridică însă aici şi o problemă asupra căreia foarte rar se insistă, anume: în ce fel este prezent Dumnezeu în lume, în viaţa concretă, de fiecare clipă, a fiecăruia dintre noi? Adam şi Eva au căzut când Dumnezeu nu era cu ei, aşa ar reieşi din referatul biblic. După ce au gustat din fructul oprit, ni se spune că a venit Domnul şi, în timp ce se plimba în răcoarea serii prin grădina raiului, a lansat întrebarea care ne vizează pe fiecare dintre noi: "Adame, unde eşti?" (Facerea 3, 9). Mai sunt şi alte pasaje în Sfânta Scriptură care ne relatează despre un soi de absenţă a lui Dumnezeu. Spre exemplu, tot în Vechiul Testament ni se spune că atunci când oamenii, care până atunci vorbeau aceeaşi limbă, au vrut să ridice "un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer", "S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor" (Facerea 11, 5). Sau, într-un alt loc, Dumnezeu spune: "Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu" (Facerea 18, 20-21).
Ce putem pricepe de aici? Că ni se vorbeşte cumva pe limba noastră, ca noi, oamenii, să avem o imagine a modului în care Domnul cunoaşte faptele noastre, dar una antropomorfizată, cum mai găsim şi în alte pasaje scripturistice? Sau că Dumnezeu este permanent prezent cu noi, dar are şi momente în care se retrage? Dacă spui că este prezent permanent, atunci e dificil să explici cum asistă la uciderea unui copil nevinovat sau la un viol; or în situaţii de alt gen, spre exemplu atunci când doi soţi se împreunează trupeşte (grăitor e faptul că tradiţia veche impunea, în astfel de momente, ca icoanele din camera nupţială să fie acoperite cu ştergarul care le împodobea). Dacă spui că are momente în care nu este prezent, pui la îndoiala atotprezenţa Sa... Cel mai probabil că soluţia este una - ca şi în celelalte aspecte dogmatice - de factură antinomică. Dumnezeu este şi nu este în acelaşi timp prezent permanent. Este prezent permanent ca putere, ca pronie (purtare de grijă), dar nu este întotdeauna de faţă ca Persoană ("Iată stau la uşă şi bat!" ne spune Mântuitorul în cartea Apocalipsei; şi tot acolo noi spunem, prin vocea Sf. Ev. Ioan: "Vino, Doamne Iisuse!"). El devine prezent ca Persoană pe măsură ce-L chemăm în viaţa noastră... E un subiect asupra căruia se merită a reflecta mai mult, e capital pentru a ne lămuri multe din relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu lumea.
***
Pe 1 ianuarie, după orele 18.00, mergeam cu maşina prin zona Seminarului Teologic, aflat dincolo de capătul Copoului. La un moment dat zăresc o bătrână mergând şontâc pe trotuarul cu dale nu demult montate, târâind un bagaj ce-i sleia puterile. Opresc şi o iau în maşină. Aflu că o cheamă Ana şi are 74 de ani. Merge la Breazu, la copiii săi, care nu ştiu că vine azi, ci o aşteaptă pe mâine. Dar ea a vrut să le facă o surpriză. Vine dintr-un sat de pe lângă Târgu Frumos. A ajuns la Iaşi cu microbuzul, dar de multă vreme se tot luptă cu distanţa ce mai este de parcurs până la ai săi, căci nici o maşină nu a oprit la semnele ei. De altfel, nici mie nu mi-a făcut semn, se resemnase cu gândul că mai are de mers pe jos mulţi kilometri. Şchiopătează pentru că a avut, acum vreo doi ani, un accident rutier şi s-a ales cu o tijă în piciorul stâng. Înainte de a o duce acasă, la copiii săi, nu mă pot abţine să nu o întreb cum de s-a aventurat la un astfel de drum, cum de a crezut că poate ajunge acolo unde şi-a propus. Mi-a răspuns prompt: "Apăi, dacă nu te porneşti, nici nu ai să ajungi vreodată!". E prima lecţie pe care o primesc în 2014. De la o femeie înţeleaptă, care a trăit multe.
Mda... Trebuie să încetez cu totul a mă mai gândi la greutăţile drumului şi la starea mea de neputinţă şi să pornesc cu adevărat la drum spre Dumnezeu. El este şi Ţinta mea, dar este şi Calea. Sunt deja cu Dumnezeu imediat ce am plecat spre Dânsul, dar în mod deplin voi fi cu El atunci când "Îl voi vedea precum este" (cf. I Ioan 3, 2)... Primesc mulţumirea şi binecuvântarea bătrânei când o las la destinaţie, chiar la poartă, pe o uliţă lăturalnică a satului. Şi mi-aduc aminte de constatarea lui Leon Bloy, citită în adolescenţă, în "Jurnalul filosofic" al lui Constantin Noica: "Nu se ştie cine dă şi cine primeşte!".
