Părintele stătea în faţa geamului care avea perdeaua deschisă, lângă icoane; el a arătat luna. „Priviţi, ce tablou... acestea ne-au rămas spre mângâiere. Nu în zadar a spus proorocul David: «M-ai veselit întru zidirea Ta...». «M-ai veselit», spune el, cu toate că aceasta este doar o aluzie la acea minunată, negândită frumuseţe care a fost zidită dintru început. Noi nu ştim cum era atunci luna, cum era soarele, cum erau stelele, cum era lumina... Toate acestea s-au schimbat după cădere. S-au schimbat şi lumea văzută şi cea nevăzută. Îngerii nu şi-au pierdut starea lor iniţială, nu şi-au schimbat-o, doar s-au întărit în luptă... Diavolul, după căderea sa, încă avea posibilitatea să apară printre duhurile fericite, dar în afară de viclenii şi cleveteli nu putea face nimic. Domnul însă a răbdat nădăjduind într-o posibilă întoarcere a lui. Dar când diavolul i-a pierdut pe Adam şi pe Eva, atunci Domnul S-a supărat puternic pe dânsul. Şi cu toate acestea şi atunci diavolul putea fi în cer. Cu adevărat, nemărginite sunt bunătatea şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu! Dar când Hristos S-a răstignit pe Cruce, atunci totul s-a sfârşit. «L-am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer...», a spus Domnul”.

(Starețul Varsanufie de la Optina. Viața și minunile, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 146)