La ce le folosea faptul că aveau tăierea împrejur, tipicul, Legea? Inima lor era netăiată împrejur, iar ei tari în cerbice. Cum să-și plece cineva capul, să se smerească înaintea lui Dumnezeu, să se căiască și să se întoarcă la Acesta? Omul este făptură semeață, își ține capul sus, nu a învățat să și-l plece, în semn de smerenie și de pocăință.

Profetul Ieremia a hotărât deîndată să se oprească, dar n-a putut. O lumină dinlăuntrul sufletului, din inima lui, l-a făcut să vorbească, să propovăduiască, deși cuvântul său cădea în gol. „Tot se va găsi cineva care să-l laude” (Ieremia 20, 9-10), îi spune Dumnezeu în altă împrejurare, când îl trimite pe profet, iar acesta deznădăjduit nu mai așteptă nimic bun. Profetul este asemenea celui trimis să găsească struguri într-o vie culeasă. Cam așa se arăta poporul lui Israel. Și Dumnezeu i-a zis profetului: „Du-te și caută, poate vei mai găsi vreun ciorchine mic, uitat printre frunze!”.

(Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Adame, unde ești? Despre pocăință, Editura Bizantină, București, 2008)