Având în vedere moartea sufletului, adevărata moarte, i-a numit Mântuitorul morți pe toți oamenii din vremea petrecerii Lui pe pământ care nu luau aminte la atotsfânta Lui învățătură, de care este neapărată nevoie pentru mântuire, singurul lucru de trebuință pentru adevărata viață a omului: „Lasă morții să-și îngroape pe morții lor” (Lc. 9, 10), i-a zis El următorului Său care cerea îngăduința să se despartă pentru o vreme de Domnul și de luarea aminte la sfânta Lui învățătură ca să-și îngroape părintele răposat. Morți i-a numit Domnul pe cei vii după trup care erau cu adevărat morți, fiindcă muriseră cu sufletul. Dintre acești morți, cei ce rămân străini de Hristos de-a lungul întregii vieți pământești și pleacă în veșnicie în starea aceasta nu cunosc învierea în tot răstimpul dat pentru această înviere și care este cuprins între cele două veniri ale lui Hristos: între prima, care s-a săvârșit, și ce-a de-a doua, care va să se săvârșească. „Iar ceilalți morți nu au înviat”, spune despre ei văzătorul tainelor, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, „până ce nu se va sfârși mia de ani” (Apoc. 20, 5).

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre moarte, Editura Sofia, p. 74-75)