Un teolog contemporan a scris că:

"Dacă trebuie salvat ceva în lume, nu omul este cel dintâi, ci dragostea față de Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai intâi iar pu­terea Lui ne ajută sa-I răspundem" (Paul Evdokimov).

Lecția dragostei depline de Dumnezeu în orice împre­jurare a vieții este ceea ce ne-a predat Maica Domnului. În a­vântul nostru am putea accentua mereu datoria față de om, de semenul nostru, într-un chip justificat chiar! Nu trebuie uitat însă faptul că omul se zidește prin legătura vie, smerită cu Cel Veșnic, iar dragostea de El trece prin aproapele nostru. Ea este veriga de care nu se poate face abstracție în drumul spre Dum­nezeu. Maica Domnului, Fecioara, ne-a învățat că dacă nu pu­tem spune despre Dumnezeu ceva, atunci cu siguranță putem spune: fie voia Ta, Doamne!

O ultima concluzie se impune în acest subcapitol: dra­gostea, rugăciunea și exemplul personal sunt mult mai convin­gătoare decât orice cuvânt, pentru că acestea îl instruiesc cel mai bine pe om. Din dragoste față de Fiul lui Dumnezeu și față de Maica Sa a răsarit pomenirea ei în rugăciuni și în sentințe scurte; apoi, exemplul ei de rugăciune (Fapte 2, 42) a rămas în conștiința colectivă și ca atitudine demnă de urmat, de fapt ca singura care aduce la adevăr și dăruiește împlinire. Maica Dom­nului este, alături de Mântuitorului nostru Iisus Hristos, icoana sau chipul (din grecescul eikon) cel mai la îndemână pentru a sublinia modelul de formare (predare-învățare = trăire) a legăturii cu Dumnezeu.

(Pr. Adrian Dinu, Fecioara Maria, prototip al vieții duhovnicești, tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon, Editura Trinitas, 2008, pp. 185)