Foarte adesea, viața noastră se arată a fi o mărturie contra rugăciunii pe care noi o facem și doar dacă vom ajunge la armonia dintre  rugăciune și modul de a trăi aceasta va dobândi puterea, strălucirea și eficacitatea pe care le dorim.

Foarte adesea ne adresăm Domnului nădăjduind că El va face ceea ce noi ar trebui să facem în numele Său și în slujba Sa. Foarte adesea, rugăciunile noastre sunt discursuri politicoase, bine pregătite, folosite de veacuri, pe care I le oferim zilnic Domnului, ca și cum ar fi suficient să repetăm din an an, dintr-o inimă rece, dintr-o minte leneșă, fără ca voința noastră să fie implicată, cuvinte de foc născute în pustiu și în singurătate, în cele mai mari suferințe umane, în situații foarte intense pe care istoria nu le-a cunoscut până acum.

Repetăm rugăciuni care poartă nume de mari titani ai duhului și credem că Dumnezeu le ascultă, că ține seama de cuprinsul lor, în timp ce singurul lucru de care Domnul ține cont este inima celui care vorbește, de voința implicată în plinirea cererii.

Spunem „și nu ne duce pre noi în ispită” iar apoi, fără băgare de seamă, avizi, plini de tot felul de nădejdi, ne îndreptăm într-acolo unde tentația ne pândește. Sau strigăm „Doamne, Doamne, gata este inima mea”. Însă pentru ce? Dacă Domnul ne-ar întreba seara, înainte de a adormi, pentru ce am rostit aceste cuvinte, n-ar trebui să răspundem uneori: „gata să termin capitolul început din romanul cutare”? Este singurul lucru pentru care inima noastră este pregătită în acel moment. Și sunt atâtea momente când rugăciunile noastre sunt litere moarte, și ceea ce este și mai grav, sunt litere care ucid pentru că de fiecare dată când ne permitem ca rugăciunea noastră să fie moartă, când nu-i permitem să ne facă vii, când nu-i permitem să ne aducă la intensitatea pe care o posedă în mod intrinsec, devenim din ce în ce mai puțin sensibili la mușcătura sa, la impactul său, și din ce în ce mai puțin devenim capabili să trăim rugăciunea pe care o rostim.

Există așadar în viața fiecăruia o problemă ce se cere rezolvată; trebuie să facem din toate cuvintele rugăciunii noastre reguli de viață. Dacă i-am cerut Domnului ocrotirea pentru a ne feri de ispite, trebuie ca din toată puterea sufletului nostru, din toată puterea ce ne-a fost dată, să evităm pricinile de ispită. Dacă i-am spus Domnului că inima noastră se umilește la gândul că o persoană sau alta este însingurată, înfometată și însetată, atunci trebuie să ascultăm glasul Său care ne răspunde: „Pe cine voi trimite?” și să ne înfățișăm înaintea Lui zicând. „Iată-mă Doamne” și să ne punem imediat pe fapte. Nu trebuie niciodată să ne permitem un timp în care gândul inutil să pătrundă între buna noastră intenție, între porunca lui Dumnezeu și fapta pe care o putem face pentru că acest gând, precum un șarpe, ne va șopti de îndată: „Prea târziu” sau „Chiar trebuie?” „N-are Dumnezeu pe altcineva mai liber decât mine pentru a-I împlini voia?” Și în timp ce tergiversăm, puterea pe care am căpătat-o prin rugăciune și răspuns dumnezeiesc, se va diminua, va muri în noi.

Există așadar un lucru esențial, o legătură pe care trebuie să o stabilim între viață și rugăciune printr-un act de voință, un act pe care să-l plinim noi înșine, și care nu se va plini niciodată de la sine și care, pe de altă parte, poate să ne transforme viețile într-o manieră foarte profundă. Citiți rugăciunile de dimineață și de seară. Alegeți oricare rugăciune și transformați-o într-un program de viață și veți vedea că această rugăciune nu va deveni nicicând obositoare, că ea nu va deveni ceva de uzură, pentru că din zi în zi ea se va adânci, ascuțită fiind de viața însăși. Când Îi veți cere Domnului să vă păzească în cursul unei zile întregi de cutare sau cutare ispită sau problemă și dacă voi v-ați făcut datoria de a lupta pe măsura puterilor voastre omenești, din slăbiciunea voastră omenească, veți fi plini de suflu și putere divină, iar seara, când vă veți înfățișa înaintea Feței Domnului veți avea multe lucruri să-I spuneți. Îi veți mulțumi pentru ajutorul primit, vă veți pocăi pentru maniera în care v-ați folosit de ajutorul primit, Îi veți cânta bucuria pe care ați lucrat-o prin mâinile voastre slabe și fragile, împlinind prin mâinile voastre sărace voia Sa, bucuria de a fi fost privirea Sa, urechea Lui care aude, pasul Său, dragostea Sa, mila Sa întrupată, de viață dătătoare și creatoare.

Cuvânt al mitropolitului Antonie Bloom extras din revista Lumen Vitae, Bruxelles, 24, 3, 1969.