Trăim într-o lume frământată, care parcă ne împiedică să ne mai cinstim valorile neamului nostru românesc. Cărțile scriitorilor români au devenit, pentru unii, cel mult obiecte de decor, umplând vreun raft în somptuoase biblioteci goale, ca să împlinească o chestiune de bonton. Cu riscul de a nu respecta curentul vremilor neliniștite ale contemporaneității, vă propun să poposim câteva clipe asupra unui volum dintre cele 104 scrise de Mihail Sadoveanu, care acum 60 de ani, pe 19 octombrie 1961, își începea drumul către veșnicie. Unii poate nu vor înțelege rostul acestor rânduri sau le vor pune sub obroc. Colportorii unor zvonuri și informații inexacte au țesut în jurul scriitorului numeroase neadevăruri, aruncându-l într-o nedreaptă uitare. Trecând peste implicarea sa politică, una de altfel conjuncturală, Sadoveanu rămâne o valoare excepțională a culturii române. De aceea se cade a-i cinsti opera monumentală, care rămâne până astăzi inegalabilă atât prin cuprindere, dar și prin conținut.

Mihail Sadoveanu s-a dovedit un iubitor statornic al valorilor Sfintei noastre Ortodoxii. Bun cunoscător al Sfintei Scripturi, precum și al multor scrieri religioase, a arătat încă din anii tinereții o pasiune deosebită pentru Proloage sau Viețile Sfinților, pe care, așa cum bine observa scriitorul, „înaintașii noștri le citeau cu multă râvnă în ceasurile durerilor lor”. Cu trudă și veneraţie față de viețile celor proslăviți de Dumnezeu cu darul sfințeniei, romancierul a surprins pe toată lumea publicând la editura Cartea Românească, în 1924, volumul hagiografic, Spre Emaus. Pasiunea pentru biografia unor sfinți, repovestită într-un limbaj de o rară frumusețe, s-a făcut simţită și în alte scrieri: Sfintele amintiri (1926), un fel de continuare a celei dintâi, apoi Istoria Sfinților Varlaam și Ioasaf de la India, apărută în 1930. Toate acestea au fost reașezate sub teascul tiparului în 1947, primind un nume generic: Legende sfinte. Trebuie să precizăm că în ediția critică a operei sadoveniene îngrijită de Constantin Mitru,  apărută între anii 1950-1973, lucrările amintite au fost excluse din motive lesne de înțeles. Deși pare de necrezut, regimul comunist l-a cenzurat pe Sadoveanu. După aproape jumătate de veac, cartea a văzut din nou lumina tiparului, în 1993, de data aceasta la Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, cu titlul Spre Emaus, ediție îngrijită și prefațată de Petru Ursache, conţinând o frumoasă predoslovie semnată de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania.

Așadar, în 1947, la doi ani de la instaurarea primului guvern comunist în România, Mihail Sadoveanu a ofensat regimul comunist ateu prin publicarea volumului hagiografic Legende sfinte. Trebuie precizat că autorul a ales titlul cărții după sintagma „legende sfinte”, care își are originea în expresia „legenda aurea” sau „legenda sanctorum”, consacrată, încă din Evul Mediu, ca denumind „o culegere de scrieri cuprinzând viețile sfinților” și nicidecum anumite basme ori povestiri inventate de mintea omului, cum în mod obișnuit s-ar putea înțelege prin noțiunea de legendă.

Volumul Legende sfinte conține câteva biografii ori fapte minunate din viața unor sfinți, între care evangheliști Luca și Ioan, probabil datorită prețuirii pe care Sadoveanu o acorda textelor celor două Evanghelii alcătuite de ei. Nu știm criteriul care a stat la baza selectării celorlalți, având în vedere că Viețile Sfinților în douăsprezece volume conțin foarte multe nume de oameni plăcuți lui Dumnezeu. Autorul afirma că la baza selecției a stat „un criteriu literar și dramatic”. Parcurgând sfintele „povestiri” din operă, am constatat că romancierul a zăbovit cu precădere asupra vieții mucenicilor. De ce? A fost, probabil, influența cuvântului Mântuitorului Hristos: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Mihail Sadoveanu a ales prezentarea vieții mai multor mucenici (Sfânta Muceniță Anastasia Romana, Sfântul Mucenic Alexandru Cărbunarul, Sfântul Longhin Sutașul, Sfânta Cecilia), deoarece martirii sunt numiți „biruitori“ (învingători), cu toate că au murit cu trupul. Prin moartea lor, au arătat că au iubit mai mult pe Mântuitorul Hristos și prin jertfa lor au învins duhul păcatului, al egoismului, al violenței şi al răutății. În martiri, viața biologică devine una teologică, latura posesivă a vieții se transformă în dăruire de sine, elanul solidarității înlocuieşte simțul conservării, iar teama de moarte se preschimbă în arvună a Învierii. Mai regăsim în cuprinsul scrierii pe Sfântul Andronic cu soția sa Atanasia. Ni se pare interesantă alegerea unui cuplu care a bineplăcut lui Dumnezeu. Fin observator al vieții familiale, Sadoveanu – el însuși un familist convins, tată a 11 copii – a nutrit credinţa că familia întemeiată după porunca Domnului constituie o cale de agonisire a mult râvnitei mântuiri. Pe aceeași linie gândind, întâlnim și viața unor monahi (Cuviosul Roman cel Smerit și Cuvioasa Pelaghia), literatul sugerând astfel un alt drum spre Cer, monahismul.

Având în vedere toate acestea, la împlinirea a șase decenii de la moartea lui Mihail Sadoveanu, când sufletul său a văzut fața lui Dumnezeu și s-a bucurat de mijlocirile sfinților, ale căror sinaxare le-a zugrăvit în cuvinte alese, nădăjduim că lectura și chiar retipărirea volumului Legende sfinte va contribui la reîntregirea chipului marelui romancier – unul din cei mai prolifici scriitori români –, spre a reconstitui monumentala sa operă literară – o imensă carte unde a strâns, trudnic, cu adâncă dragoste, toată frumusețea şi poezia pământului românesc –, dar și pentru a ne redeștepta evlavia și credința față de sfinți, „casnicii lui Dumnezeu”.