Libertatea creștină este cel mai mare dar pe care ni l-a lăsat Dumnezeu. Voința liberă și conștiința fac parte din zestrea sufletească cea mai de seamă a omului, ele fiind chipul lui Dumnezeu în om.

Atât de mult respectă Dumnezeu libertatea omului, încât niciodată nu-l silește fizic spre binele la care îl cheamă neîncetat. De aceea, ne spun Sfinții Părinți că Dumnezeu face totul în afară de a constrânge libertatea de voință a omului și voiește ca binele pe care-l săvârșește omul, cu ajutorul Său, să fie și fapta lui personală și, dacă totuși omul va alege răul, să fie răspunzător în fața lui Dumnezeu, pentru că a avut posibilitatea de a nu-l face și totuși l-a făcut din voință proprie.

Pentru a-l ajuta să fie cu adevărat liber și să distingă binele de rău, Dumnezeu lasă omului și un îndreptar moral desăvârșit: „Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul...” (Deuteronom 30, 15); „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul și pământul; viață și moarte ți-am pus eu astăzi înainte, și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești și tu și urmașii tăi” (Deuteronom 30, 19); „Pus-a înaintea ta foc și apă și, ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta” (Isus Sirah 15, 16); „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

„Voiești să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6), întreabă Mântuitorul pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda.

Deci, stă în puterea, în voința noastră liberă de a alege binele sau răul.

Firește, niciun om nu alege răul în locul binelui. Și totuși omul alege, de multe ori, răul pe care-l consideră a fi bine. Cum se explică aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar, dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Romani 7, 19-20).

Omul alege răul în locul binelui numai atunci când este robit, stăpânit de păcat: „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi, sunteți robi aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Romani 6, 16).

Libertarea înseamnă ieșirea din robia păcatului. Libertatea înseamnă viață, viață trăită după voia lui Dumnezeu, care este „sfințirea vieții noastre” (I Tesaloniceni 4, 3).

Omul ieșit de sub robia păcatului știe să aleagă, cum să facă deosebire între bine și rău: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Corinteni 10, 28).

Să nu uităm faptul că, atunci când alegem și trăim binele, avem de purtat și necazurile, încercările; aceasta este legea vieții creștine, cum ne-o spune Mântuitorul: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 23); „...prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); „și toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți”; „...vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El” (Filipeni 1, 29).

În viața creștină de-a lungul veacurilor au fost perioade când creștinii erau prigoniți, când libertatea de trăire și mărturisire a credinței a fost îngrădită și chiar suprimată. Să amintim numai de primele trei veacuri de la începutul creștinismului sau în secolul trecut perioada stăpânirii puterii politice materialiste-atee, când mii de creștini au fost persecutați și chiar omorâți.

Împăratul Constantin cel Mare a fost trecut în rândul sfinților și pentru faptul că a oprit prin lege persecuțiile și a dat libertatea creștinilor de a trăi și a mărturisi credința public (ca urmare a libertății date creștinilor s-a creat și s-a dezvoltat cultura creștină). Dar odată cu această libertate de mărturisire a credinței creștine s-au înmulțit și sectele, apoi ereziile care au adus multă tulburare în viața oamenilor.

Libertatea dată creștinilor a făcut, însă, să înflorească arta și cultura creștină, nemuritoare opere, zestre nealterabilă.

Sfinții Părinți ai Bisericii în cadrul sinoadelor ecumenice au adus lămuririle cuvenite adevărului de credință creștină.

Astăzi au apărut, ca și în perioada de după pacea adusă de împăratul Constantin, un număr foarte mare de așa-zise „credințe”, străine cu totul de învățătura și morala creștină.

Deci, cum spune Eccleziastul: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Eccleziastul 1, 9).

Adevărata libertate este sfinţenia

Astăzi imoralitatea este prezentă ca o realitate firească; numai că este o realitate a firii robite de păcat, urmare a ateismului practicat în cei cincizeci de ani, pentru că oamenii nu au știut să folosească liberatea potrivit voii lui Dumnezeu.

Neputința lor se datorează faptului că ei sunt supuși păcatului și deci nu au puterea de a deosebi binele de rău și de a se elibera de el. Nu știu care este numărul real al celor vânduți, robiți păcatului și al celor care se luptă cu păcatul „până la sânge” (Evrei 12, 4), dar un lucru îl știu sigur; așa cum au pierit călăii de la conducerea lumii înrobite de regimul comunist-ateu, care au ucis atâția creștini, așa vor pieri și cei de astăzi, care ucid atâtea suflete nevinovate prin imaginile rușinoase pe care le prezintă prin reviste și pe ecranele televizoarelor.

Mai știm și avem încrederea că tineretul de astăzi începe să-și dea seama tot mai mult de pericolul destrăbălărilor de tot felul și că acest mucegai, acest putregai macină sănătatea trupului și a sufletului.

Prin Biserica Ortodoxă părinții trupești și cei duhovnicești-sufletești au îndatorirea sfântă de a educa pe tineri în folosirea libertății, călăuzindu-se permanent de voia lui Dumnezeu, care este, cum am amintit mai sus, „sfințirea vieții”.

Sfințenia înseamnă trăirea libertății potrivit voii lui Dumnezeu; sfințenia înseamnă deci libertatea adevărată și ea se arată în săvârșirea clipă de clipă a tot ce este bine, adevărat, sănătos.

Adevărata libertate respectă libertatea și drepturile semenilor noștri; adevărata libertate înseamnă viața adevărată, viața omului – chip al lui Dumnezeu; adevărata libertate ne dă puterea de a realiza asemănarea noastră cu Dumnezeu, adică sfințenia vieții.

Să faci numai ce vrea Dumnezeu înseamnă înstrăinarea desăvârșită de poftele păcătoase. Ajuns în această stare ești rob al lui Dumnezeu, adică voința ta este unită cu voința lui Dumnezeu și aceasta îți dă adevărata libertate pentru că ea alege numai binele, numai ce este plăcut lui Dumnezeu.

Robul lui Dumnezeu este omul cu adevărat liber, adică ieșit din robia păcatului.