„De-a lungul istoriei, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a ajutat pe locuitorii Capitalei să scape de ciumă, de holeră și de situații dificile, de situații grele, de un incendiu mare și de secetă. El este făcător de minuni prin care se manifestă nu o putere orgolioasă, ci o iubire smerită și milostivă. Aceasta este iubirea lui Hristos și iubirea sfinților!”

***

„Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a ajutat foarte mult poporul dreptcredincios din București mai ales în timpul stăpânirii comuniste, când se intenționa mutarea Catedralei – nu doar a raclei – de aici, din locul în care se află, la fosta Mănăstire Văcărești din București. Și în 1989, în toamnă, chiar Patriarhia a fost obligată să mute racla, pentru că a fost organizată o ședință a Marii Adunări Naționale, tocmai în data de 27 octombrie. Însă înțeleptul Patriarh Teoctist a mutat racla nu departe de Catedrală în Biserica Sfântul Nicolae Vlădica. Și, așa, credincioșii au mers și s-au închinat acolo. Dar în același an, spre Crăciun, regimul comunist a căzut. Iar în anul 2007, la 27 octombrie, chiar de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, în clădirea în care se ține cândva Marea Adunare Națională s-a înființat Centrul de presă Basilica și, de aici, Radio Trinitas și Televiziunea Trinitas au transmis în continuare, din 2007 până astăzi, slujbele de la Catedrala Patriarhală, unde se află moaștele Sfântului. (...) Deci sfinții au modul lor de a corecta greșelile oamenilor. Și acestă atitudine ostilă față de Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou pe care a avut-o regimul comunist s-a transformat într-o încurajare misionară a Bisericii. De aceea putem spune și noi, împreună cu psalmistul, minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!”

***

„Sfinții cuvioși au avut și ei o mucenicie, nu a sângelui, ci a nevoințelor. O mucenicie albă, cum se mai spune. Și aceștia au avut aceeași experiență, deși în mod diferit, a ajutorului Harului lui Dumnezeu în viața lor și au lăsat prin moaștele lor să se vadă iubirea milostivă a lui Hristos față de pelerini. De aceea, noi reamintim faptul că evlavia credincioșilor ortodocși față de sfinți, față de sfintele moaște, dar și față de sfintele icoane, a fost o constantă în istoria Ortodoxiei. Evlavia credincioșilor față de sfinți, față de sfintele moaște, dar și față de sfintele icoane a fost o constantă în istoria Ortodoxiei. Am descoperit recent că, în secolul al XVII-lea, doamna Maria, soția Domnitorului Șerban Cantacuzino, care are statuia mai jos, la poalele Dealului (Patriarhiei n. r.) a adăugat la icoana Maicii Domnului „Panaghia Soumela” din Pont o coroniță din argint aurit. Și a scris numele ei, pe cel al fiului ei – al Voievodului Gheorghe – dar și numele celor patru fiice. Deci, aceasta după ce Domnitorul Șerban Cantacuzino a murit, dar și una dintre cele cinci fiice. Vedem, așadar, că de aici, din București, doamna Maria, soția Domnitorului Șerban Cantacuzino, a mers în Pont și a făcut acest dar. Și se vede adaosul deasupra icoanei „Panaghia Soumela”. Prin aceasta, se vede legătura între țările ortodoxe prin sfinți, prin sfintele moaște și prin icoanele făcătoare de minuni.

Reamintim faptul că noi, ortodocșii, când cinstim moaștele sfinților, nu cinstim oase, cum greșit spun cei nepregătiți și neinformați și rău intenționați – ci noi ne întâlnim cu persoana sfântului ale cărui moaște se află în fața noastră. Noi nu zicem: „sfintelor moaște, rugați-vă pentru noi”, ci „Sfinte Cuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”. Când cinstim sfintele icoane, noi nu cinstim lemnul, ci cinstim persoana sfântului care este reprezentat în icoane. De aceea, credincioșii evlavioși, pelerinii, simt prezența Harului Duhului Sfânt lucrător în sfinți și se bucură, iar cei care n-au credință și nici simțire duhovnicească nu se bucură, ci se tulbură. Or, aici vedem că sfinții adună popoarele în comuniune și dăruiesc fiecărui închinător două daruri mari în suflet: pace și bucurie.”

***

„În momentul în care boala devine incurabilă, de nevindecat, mulți oameni cad în deznădejde. Alții, însă, se apropie și mai mult de Dumnezeu, pentru că numai atunci simt că sunt trecători și doresc să se unească mai mult cu Dumnezeu Cel netrecător. Când vezi că totul trece în jur, simți nevoia să mergi să te afli sub ocrotirea Celui care este netrecător – și anume, Iisus Hristos, Care a spus: „Cel ce crede în Mine viu va fi, chiar dacă va muri”. Va fi viu cu sufletul, chiar dacă va muri cu trupul. Deci, chiar dacă boala nu se vindecă, sufletul omului se face mai sănătos prin smerenie, prin spovedanie și împărtășanie, prin rugăciune intensă și prin fapte bune, prin pregătirea pentru un sfârșit creștinesc de unire cu Dumnezeu Cel netrecător.”

***

„Pelerinajul nu este timp pierdut și osteneală zadarnică. Pelerinajul este un mare câștig duhovnicesc. El ne reamintește că suntem pelerini pe pământ și că ne îndreptăm spre Cetatea netrecătoare, spre Cetatea noastră definitivă. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a spus sfinților Săi ucenici: Mă duc să vă pregătesc vouă un loc în Cer, ca unde sunt Eu să fiți și voi împreună cu Mine. Deci, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel, că nu avem cetate stătătoare, adică stabilă pe pământ, și-o așteptăm pe cea care va să fie, adică în Ceruri, pelerinajul ne maturizează, ne îndeamnă să dăm sens vieții noastre. Cum se dă sens vieții? Prin umplerea de prezența smerită și milostivă a lui Hristos în viața noastră. Pelerinajul este un act de credință, de speranță și de iubire, dar și un moment de recunoștință adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El. Pelerinajul este și un act de pocăință pentru păcate și cerere a iertării. Este un prilej de a cere sfinților să ne ajute să-L iubim pe Dumnezeu cum L-au iubit ei și să ne dăruiască putere ca, fiind călători în lumea aceasta, să ajungem, în cele din urmă, la Patria Cerească”.

* Articol în curs de actualizare...