Mare parte din nefericirea zilelor noastre nu se datorează faptului că, în aparenţă, nu trăim tot din ceea ce dorim. Se pare că semnificativ mai mult decât ne-am putea imagina, nefericirea stă într-o lipsă de percepţie, de înţelegere a darurilor minunate din jurul nostru. Oare putem gândi că „toată hrana acestei lumi nu este altceva decât iubire dumnezeiască prefăcută în bucate“? Că răsăritul de fiecare dimineaţă al soarelui este şi un „te iubesc“ care ni se spune? Că un copac şi-a deschis ramurile în albastrul cerului şi pentru bucuria noastră? Că nimic nu este întâmplător, că totul are sens şi că viaţa noastră nu este un „joc de zaruri“. Aţi putea lua cele de mai sus ca fiind realităţi concrete şi nu doar gândire pozitivă. Toate acestea sunt o formă a limbajului în care Dumnezeu ne vorbeşte.

Presupunâd că aţi acceptat această posibilitate, putem spune că suferim şi pentru că nu-I înţelegem limba şi implicit nu-I înţelegem răspunsurile. Că de cele mai multe ori nu credem că ni se răspunde chiar nouă, că am putea conta cu adevărat în acest dialog sau că suntem doriţi să participăm mai personal în această relaţie.

Un mare ajutor ar fi să gândim concret că ne aflăm în relaţie cu Cineva

Fiind într-o relaţie, alegem să ne descoperim pe noi, să-I vorbim despre noi, mai ales despre ce ne frământă, şi să-I cerem poate ajutorul. Ca în orice dialog, o problemă ar putea sta şi în felul în care înţelegem să ne adresăm şi acum nu mă refer la tonul folosit, la respect sau la cuvintele de rugăciune. Cel mai adesea vorbim ca şi cum am trimite semnale repetate în eter, dar nu avem sau mai bine zis nu ne folosim cele necesare ca să receptăm corect şi ceea ce primim înapoi. Răspunsul este mult distorsionat de credinţele limitatoare care vorbesc în locul nostru, ca un post de radio care emite permanent. Ele ne spun ce ar trebui să primim, cât merităm, ce valoare avem şi citează cu o minte proprie lucruri auzite de la anturaj şi înţelese trunchiat, cum ar fi că viaţa este o cruce grea şi fericirea nu este pentru aici, confundând mesajul Mântuitorului „în lume necazuri veţi avea“ cu nefericirea. Aceste credinţe sunt o formă puternică în care noi ne folosim de libertatea care ne-a fost dăruită şi peste care, într-un mod cu totul special şi impresionant, Cel care ne-a dăruit-o nu poate să treacă. Pentru că nu-şi ia darurile înapoi.

Alt aspect care influenţează negativ înţelegerea răspunsului primit de la Interlocutorul cu care ne aflăm în acest dialog este faptul că cel mai adesea noi suntem cei care vorbim şi iar vorbim, şi ne plângem, şi cerem, şi repetăm, şi uităm ceva esenţial într-o discuţie. Uităm că e nevoie şi de tăcere, ca să auzim ce ni se răspunde. Iar tăcerea se exersează şi se învaţă, ca un limbaj în sine, care uneori e mai expresiv şi mai adânc în înţelesuri decât cel vorbit.

Cele mai puternice medicamente

Fiind în relaţie cu Cineva, să ne gândim concret, raportându-ne la alte relaţii în care suntem implicaţi, că poate ne interesează şi universul celuilalt. Cine este? Ce îi place, ce nu îi place, ce dureri şi bucurii trăieşte, ce gândeşte despre noi, ce aşteaptă de la noi, ne iubeşte, ne pedepseşte, îl interesăm sincer, necondiţionat sau doar când suntem buni; cum putem oare să îi facem chiar noi o bucurie? Aici o să apară inţial o mare problemă de acceptare, la care noi venim deja în întâmpinare cu răspunsuri citite, dar neînţelese, în care aceste întrebări apar a ne fi inaccesibile, când Cel căruia noi ne adresăm este la un cu totul alt nivel decât al nostru. Dar să ne amintim că ni s-a spus că putem avea aceste răspunsuri, chiar pentru noi, răspunsuri oferite ca dar, ca revelare de iubire, şi nu ca exerciţii de raţiune pură, cu ajutorul Sfântului Duh. Dar pentru asta e nevoie de ceva esenţial. Să le căutăm, să le dorim. Şi să renunţăm la împotrivire, chiar dacă împotrivirea ne este acum un mod de viaţă. De ce să facem asta? Chiar e necesar? Pentru că aceste răspunsuri primite ne sunt vitale, esenţiale, pentru că doar prin ele relaţia este ceva concret, trăitor şi mai ales vindecător pentru noi. Acele răspunsuri sunt cele mai puternice medicamente şi ele ne vin enorm prin Sfintele Taine, căci Ortodoxia cu adevărat este mai mult decât o religie, este o terapie.

Privit aşa, lucrurile nu par chiar grele şi totuşi ni se spune că această „cale e strâmtă“, dar e singura care merită totul. Greutatea ei stă mult în faptul că noi credem eronat că totuşi suntem în relaţie cu Dumnezeu şi ne mirăm de ce nu vedem roadele aşteptate. Pentru că cel mai adesea nu noi suntem în acea relaţie, ci suntem doar pe undeva pe acolo, ca o picătură de viaţă ascunsă într-o închisoare, ale cărei gratii sunt făcute din credinţele noastre, din înţelegeri greşite, din suferinţe neiertate, răni nevindecate, idei preconcepute şi adevăruri neînţelese. Cimentate din plin cu betoane de uitare şi multe căutari fără răspunsuri vii. Aici intervine dureroasa lepădare de sine,  când putem să alegem să nu mai credem nimic din ce ştiam, să renunţăm la toate bazele de date acumulate de noi şi la cele primite moştenire, să nu ne mai încredem în simţuri şi în vechile raţionamente, care oricum vor mai rula firav încă o perioadă şi despre care ştim că ne-au dus doar spre durere. Alegem să ne prezentăm goi într-o relaţie, poate relaţia vieţii noastre, spunând „asta sunt, nu ştiu nimic despre mine, dar vreau să fiu viu şi să trăiesc un adevăr care nu se mai ia de la mine. Iar asta se poate numai în şi prin relaţia cu Tine.“