Liniște de Paști… în „Poiana liniștii”

Ardeau inimile în noi de frumusețea cântărilor, de cuvintele Sfintei Evanghelii, de dorul de a ne întâlni euharistic cu Hristos, Cel Înviat, dar și cu cei care, în fiecare an, umpleau până la refuz curtea bisericii în noaptea plină de lumină a Paștilor. Pe parcursul întregii slujbe i-am purtat cu noi în rugăciune, căci știam că, din pricina restricțiilor, Poiana liniștii a amuțit. Sunt convins că Maica Domnului a rânduit ca liniștea din poiană să o simtă credincioșii la ei acasă, că fiecare casă, fiecare suflet pentru care ne-am rugat a devenit un loc al liniștii, unde Mântuitorul Hristos, biruitorul morții, a poposit și l-a rourat cu lumina sfintei Sale Învieri.

Am trăit, fiecare după a lui pregătire și așteptare, Sfânta Înviere a Domnului, sărbătoare extinsă liturgic în toată săptămâna luminată, prilej de a ne „îndestula cu Hristos”, după mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur.

Toată bucuria și emoția sfântă din noaptea devenită „zi de lumină” le-am anticipat încă de la începutul Postului Mare, când, în Duminica iertării, în timp ce în mănăstiri se săvârșea rânduiala iertării, la strană, potrivit tipicului, se intonau „Binecuvântările Învierii”. Însă, concomitent cu drumul parcurs către luminata zi a Paștilor, pe calea postului marcată în chip nefericit de noua pandemie, am trăit din plin, urcând odată cu Hristos Dumnezeu, o veritabilă „Golgotă”. Din primele măsuri impuse de autorități pentru prevenirea răspândirii noii maladii, au făcut parte și cele ce priveau desfășurarea slujbelor în biserici: de la restricționarea numărului participanților la sfintele oficieri și săvârșirea slujbelor în afara locașurilor de cult, până la interzicerea deplină a participării credincioșilor la dumnezeiasca Liturghie. Situația creată, de altfel inedită pentru majoritatea slujitorilor sfintelor altare, s-a resimțit cu precădere în săptămâna Sfintelor Pătimiri, când poporul credincios obișnuia să participe intens la programul liturgic special al Bisericii, încercând astfel să se afle cât mai aproape de Marele Răstignit. Totul a culminat în Sfânta noapte de Înviere, când toate sfintele locașuri au fost goale. Cu toate acestea, slujitorii sfintelor altare au avut grijă, înainte de începerea slujbei de Înviere, să-i facă părtași la bucuria pascală pe cei ce-i păstoresc pe calea mântuirii, încât, chiar dacă nu au fost prezenți fizic, au ținut lumina Învierii în mâini, aceasta coborând de acolo în sufletele însetate de Hristos.

Și aici, la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamț, ca în toate sfintele locașuri din cuprinsul pământului nostru românesc, am trăit în chip aparte „sărbătoarea sărbătorilor”. Porțile așezământului au stat închise, iar mica obște a schitului a primit lumina sfântă, ajunsă aproape de miezul nopții, cu bune nădejdi că Hristos Cel Răstignit și Înviat, prin negrăita minune ce ne-o trimite an de an, ne arată – îndeosebi în anul 2020, marcat în chip nefast de noua molimă – că nu suntem singuri; că El rămâne cu noi în toate zilele vieții noastre. Doar să avem puterea de a-L vedea însoțindu-ne în călătoria pe marea vieții, destul de neliniștită în aste răstimpuri.

Toate pregătirile pentru întâmpinarea luminatului praznic au decurs normal, însă realitatea cutremurătoare am simțit-o abia în momentul în care, la miezul nopții, am adresat îndemnul liturgic: „Veniți de luați lumină”. Dacă în alți ani, către lumânarea cea frumos împodobită – aprinsă din Lumina Sfântă adusă pe pământ românesc de delegația Bisericii noastre de la Mormântul Sfânt, răspândită apoi cu repeziciune în toate colțurile țării – se îndreptau sute de lumânări, doritoare de lumină, anul acesta, doar cele ale câtorva viețuitori au răspuns chemării. Noi, cei din micile așezări monahicești, ne-am învățat să slujim adesea doar în prezența obștilor monahale. Deci nu puținătatea lumânărilor aprinse m-a marcat în chip deosebit, ci conștientizarea faptului că această imagine din biserica Vovideniei constituie, de fapt, paradigma Bisericii românești: poate ca niciodată până acum chemarea „veniți de luați lumină” nu a avut același ecou ca în bătrânele veacuri. Am realizat că lumina Învierii devine mai arzătoare, mai sclipitoare, atunci când se reflectă în ochii plini de credință și nădejde ai creștinilor. De ce oare? Pentru că fiecare credincios este hristofor, Îl poartă pe Hristos în taina ființei lui; de acolo, la Înviere, Mântuitorul freamătă de bucurie că am înviat împreună: El, din morți, iar noi, din moartea păcatului, trecând din întuneric la lumină. Da, licăririle din privirile credincioșilor amplifică bucuria și lumina pascală.

Aprinzându-ne lumânările, am purces, după rânduială, către exteriorul bisericii. Odată cu noi, din sfântul locaș parcă a ieșit o liniște nepământeană și s-a răspândit în vecinătatea tihnită a bisericii, așezată, ce-i drept, într-o „poiană a liniștii”, după cum a numit-o marele romancier Sadoveanu. Dar de data aceasta era… un alt fel de liniște, nu una doar a locului, ci mai degrabă o tăcere nedeslușită. Era răspunsul la minunea Învierii Domnului al mărețului Univers, al bătrânului pământ, al codrilor din jur, al zăvoaielor și colnicelor ținutului, al soborului de fiare sălbatice ce locuiesc în vecinătatea schitului. Părea nedeslușită, zic, chiar nefirească, în lipsa poporului credincios, care, în alți ani, fremăta de bucurie. Însă liniștea ce împărățea peste împrejurimile Vovideniei era și răspunsul gâtuit de emoție din sufletele viețuitorilor din tihnita poiană. Cum poți răspunde la o așa minune care a schimbat istoria omenirii, decât prin tăcere?!

Dezmorțiți apoi din emoția profundă ce ne-a încremenit, am înfăptuit mai departe rânduiala slujbei din noaptea Sfintei Învieri, continuată, apoi, în biserică; ardeau inimile în noi de frumusețea cântărilor, de cuvintele Sfintei Evanghelii, de dorul de a ne întâlni euharistic cu Hristos, Cel Înviat, dar și cu cei care, în fiecare an, umpleau până la refuz curtea bisericii în noaptea plină de lumină a Paștilor. Pe parcursul întregii slujbe i-am purtat cu noi în rugăciune, căci știam că, din pricina restricțiilor, Poiana liniștii a amuțit. Sunt convins că Maica Domnului, proteguitoarea așezământului nostru, ce tocmai primise vestea Învierii de la înger, care „a strigat către cea plină de dar, «bucură-te că Fiul tău, a înviat a treia zi din mormânt»”, a rânduit ca liniștea din poiană să o simtă credincioșii la ei acasă, că fiecare casă, fiecare suflet pentru care ne-am rugat a devenit un loc al liniștii, unde Mântuitorul Hristos, biruitorul morții, a poposit și l-a rourat cu lumina sfintei Sale Învieri.

De la același autor

Ultimele din categorie