La copilul respins de părinți pot apărea numeroase fobii și complexe, la el se dezvoltă adeseori neacceptarea de sine, neacceptarea propriului aspect exterior, a propriei personalități. Amărăciunea se transformă în depresie. Sentimentul constant și totodată în multe privințe nefondat (deoarece părinții nu sunt imparțiali față de copiii pe care nu-i iubesc) al vinovăției provoacă înrăire, protest lăuntric. La unii, acest protest rămâne lăuntric, împovărând psihicul, pe când la alții se revarsă în exterior sub forma izbucnirilor agresive, fugii de acasă, debutului sexual precoce, ieșirilor ostentative, huliganice.

Sentimentul cronic de insatisfacție, singurătatea chinuitoare sunt înăbușite prin jocuri pe calculator, prin alcool, prin relațiii amoroase care lasă în urmă un sentiment și mai acut de singurătate și pustietate lăuntrică, prin narcotice, ba chiar prin tentative de sinucidere. Înțelegând întreaga grozăvie a unei asemenea perspective, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să strice acest cerc vicios al neiubirii și să ne străduim cu perseverență să învingem păcatul nesimțirii împietrite, care adeseori se transmite în familii din generație în generație.

(Tatiana L. Șișova, Când copilul nu ascultă, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2015, p. 170)