Din capul locului trebuie să stabilim că slujba de împărtăşire la care suntem chemaţi în zilele Postului Mare, afară de sâmbete şi duminici, nu este o Liturghie propriu-zisă. Mai degrabă, este o modalitate de îmbinare între post şi împărtăşire, care, în esenţă, se resping reciproc. Adică, postul arată lipsa lui Hristos, a Mirelui nostru dintre noi, iar Liturghia Îl aduce real (Mc. 2, 20). Dar, pentru că nimeni nu poate posti fără scop, rostul postirii fiind intensificarea dorinţei după Hristos, de aceea, înţelept s-a rânduit o formă de îmbinare a lor. Istoria pe scurt a acestei practici o putem schematiza în termenii următori.

 În vechile tradiţii monastice din Egipt, Palestina, Siria etc., călugării, fie cei solitari, fie cei cu viaţă de obşte, obişnuiau să se împărtăşească zilnic, particular sau la chilie, după apusul soarelui, cu Sfintele Taine pe care le păstrau într-un recipient la piept. Înainte de împărtăşire rosteau psalmi şi rugăciuni asemănătoare cu cele rostite la Liturghie, (fără rugăciunile centrale, cele de sfinţire a darurilor de pâine şi vin). Această rânduială a fost apoi identificată mai târziu cu Obedniţa sau Tipica, care, se ştie, la bază era un ritual de împărtăşire. În timp, şi mai ales în comunităţile monahale de obşte, s-a ridicat problema scoaterii împărtăşirii particulare de la chilie, pledându-se pentru forma Tradiției Bisericii de împărtăşire de obşte/comunitară. Astfel, păstrându-se postul până seara (de altfel rânduiala firească a lui), la apusul soarelui se întâlneau la Biserică, săvârşeau slujba Vecerniei şi Obedniţa, la care se împrătăşeau cu toţii, cu Sfintele Taine, păstrate în sfântul altar de la Liturghia duminicii precedente. Această rânduială a fost păstrată cu sfinţenie în mediile monahale, fiind rânduiala împărtăşirii din zilele şi perioadele de post ale monahilor. Ea s-a extins apoi şi în viaţa credincioşilor mireni (bine știind că în Postul cel Mare toți cei căsătoriți sunt chemați la monahism), fiind săvârşită aşişderea, iar mai târziu rezumându-se doar la perioada Postului Mare, de luni până vineri (cu excepţiile de rigoare).

Insistăm pe menţiunea că această rânduială nu a fost nicicând înţeleasă ca o Liturghie propriu-zisă, motiv pentru care mult timp nici nu a purtat denumirea de Liturghie. Prin urmare, în Postul Mare, ea trebuie săvârşită în aşa fel încât să nu se strice rânduiala şi înţelesul teologic al postirii, mai bine zis al înfrânării. Adică, primează postul aspru, ajunarea totală până seara, iar pentru a evita practicarea unui  ascetism sec, cu punerea în pericol a puterilor trupeşti şi a echilibrului sufletesc, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, păstrate din duminica precedentă, ca astfel, golirea noastră să aibă o umplere pe măsură. În acest fel, practica postului este  în/pentru Hristos, dar şi susţinută de Hristos. Altfel, nu facem decât să îndeplinim o dietă culinară prin care ne întoarcem la iudaism împărţind, nu animalele, ci alimentele în curate şi necurate, indirect dând postului o valoare intrinsecă. În esenţă, absolutizăm nejustificat o practică în loc să ne folosim de ea ca de un mijloc.

Rânduiala de a săvârşi dimineaţa aceast ritual de împărtăşire este oarecum recentă. Ea a fost gândită şi introdusă în cult, pornind de la două confuzii majore. Prima este de ordin teologic şi a apărut din momentul denumirii ei cu termenul impropriu de Liturghie. În consecinţă, ea se poate săvârşi, ca toate celelalte Liturghii, de dimineaţă. A doua confuzie este de ordin pastoral şi pleacă de la dorinţa de a veni în sprijinul credincioşilor de mir, care, zice-se, nu mai pot posti atât de aspru. Astfel, s-a modificat raţiunea teologică pentru una populistă. Deși, se știe, că pentru astfel de neputințe, Biserica a rânduit un alt ritual al „Liturghiei Darurilor mai înainte Sfințite” unite cu Obednița, nu cu Vecernia și care se poate săvârși la mijlocul zilei sau cât mai aproape de acesta, fără să fie nevoie să transbordăm vecernia dimineața.

Lasând deoparte amănuntul esențial, acela că atunci când s-a luat o astfel de hotărâre, credincioșilor nu li s-a cerut părerea (ceea ce înseamnă că nu pentru ei s-a hotărât aceasta!), s-a ajuns până acolo încât cei care săvârşesc această rânduială seara (deci, la locul ei cuvenit!) sunt catalogaţi prea riguroşi sau pietişti, uneori penalizaţi că au încălcat regula. Dar, postul nu-i o rânduială facultativă, nu-i lăsat la cheremul cuiva şi nici nu se poate îndeplini la voia întâmplării. Este condiţia firească a Bisericii sub care te aşezi, dar peste care nu te poţi suprapune. Nu noi ținem postul, ci postul ne ține pe noi. El ne justifică în calitatea de creştini, nu noi îi fixăm valabilitatea. Adică, este o rânduială la care ne adăugăm și în care urcăm sau nu. Cine urcă, trece firesc în rândul celor ce se împărtăşesc de Tainele Bisericii, cine nu, îşi pierde starea şi treapta pe care se află în Biserică. Dacă e cleric se depune din treaptă (trece în rândul credincişilor), dacă e simplu creştin se afuriseşte (Apostolic 69; Trulan 29, 56, 89; laodiceea 49, 50, 51 etc). Mai exact, unii ca aceștia se autopun în rândul celor ce se pocăiesc, depărtându-se din rândul celor ce primesc Tainele. Prin urmare, în afara postirii cu sens nu ne mai legitimăm creştineşte, nu mai exprimăm pe Hristos şi bunătăţile Lui, ci pe noi şi ambiţiile noastre. Bineînţeles că există derogări şi dezlegări, dar acestea toate sunt prin iconomie, de la caz la caz, personale, după buna iconomie înțeleaptă a Bisericii, dar fără caracter general.

Ca să nu mai spunem că e cu totul penibil să se cânte toate cele ale Vecerniei de dimineaţă, fără nicio noimă între cuvântul auzit şi timpul săvârşirii: o invitație irațională la lozinca „crede și nu cerceta”! La fel, după această împărtăşire, practic, ajunarea nu-şi mai are rostul, poţi mânca când vrei, schimbând doar alimentele. Practic, uităm că postul nu-i altceva decât înfometare de toate cele ale noastre, ca să ne umplem mai mult de cele cereşti (detalii la: Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, p. 144; Alexander Schmemann, Postul Mare, pp. 52-59).

„Liturghia” Darurilor săvârşită de dimineaţă ne obligă la un ritualism obedient ce frizează foarte mult cu magia şi contrastează izbitor cu realitatea, cu adevărul, cu Taina. Concret, invităm la ignoranţă făţişă. Adică, să nu gândim, să nu auzim, să nu înţelegem nimic din cele ce se spun şi se săvârşesc acolo. Dar, prin excelenţă, cultul ortodox este mistagogic. Adică, se cere ca tot ceea ce primim sau oferim, să fie conştientizat, pătruns, asumat şi apoi, permanent adâncit. Or, o astfel de rânduială făcută de dimineaţă, nicidecum nu ne oferă această şansă, căci dacă-i aplicăm principiul mistagogic, ar trebui sau să o criticăm neproductiv, sau să nu participăm la ea, ca să nu cădem în ritualism magic.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile, care, atunci când sunt unite cu Vecernia, tot seara trebuie săvârşite. Şi lista poate continua. Nu ripostăm. Nu acuzăm. Nu ridiculizăm. Pur şi simplu provocăm spre dialog şi normalitate.

Așadar, să nu coborâm rânduiala în ritualism, nici teologia în relativism, ci să urcăm noi în Taină, ajutaţi de rânduielile cultice, care ne prefac în timp ce se săvârșesc, fiind deplin conştienţi de ele.