Viața Sfântului Nou Mucenic Ignatie

Afându-se la Tesalonic și văzând cum și-a dat viața pentru credința creștină un neînfricat monah, Sfântul s-a însuflețit de dorința de a primi și el mucenicie pentru Hristos, însă Părintele Vasile l-a convins să-și amâne împlinirea gândului și să se întoarcă în Sfântul Munte.

Sfântul Nou Mucenic Ignatie s-a născut în Eskee Zagora (Stara Zagora), un sat din eparhia Târnovo a Bulgariei, și a fost botezat cu numele de Ioan. Încă fiind el copil, părinții lui, Gheorghe și Maria, s-au mutat în orașul Philippopolis (Plovdiv), unde l-au dat la școală, ca să învețe sfintele scrieri în limba slavonă. Și atât de mult a sporit în învățătură, încât a ajuns neîntrecut la citire și gramatică. Dar, de vreme ce loan avea o dorință arzătoare pentru viața monahală, nu a trecut multă vreme până ce a plecat de acasă, cu învoirea părinților, și s-a dus la Mănăstirea Rila, din partea de apus a Bulgariei, fiind dat în grija unui monah aspru, sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani.

La acea mănăstire, fericitul tânăr a continuat să-și adâncească învățătura, devenind un foarte bun cărturar, slujind în același timp biserica mănăstirii cu multă râvnă, în rânduiala de citeț. Însă după o vreme, din ispita diavolului, asprimea acelui monah, căruia îi fusese încredințat loan, s-a schimbat în ură, așa încât, într-una din zile a dat foc chiliei în care se odihnea ucenicul, nădăjduind că-l va ucide în felul acesta. Atunci tânărul a plecat din mănăstire, întorcându-se acasă. Dar acolo a trebuit să treacă prin încercări și mai cumplite, cum puțini dintre oameni pot pătimi în viața aceasta.

Cam pe atunci sârbii s-au răsculat împotriva ienicerilor, iar tatăl lui loan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane. Acesta era bărbat viteaz și plin de putere, însă nu s-a învoit să lupte împotriva creștinilor, zicând: „Este cu neputință să mă ridic împotriva fraților cu care împart aceeași credință”. Atunci urătorii de Hristos s-au înfuriat și l-au înjunghiat pe Gheorghe, tăindu-i apoi și capul. Astfel, acest binecuvântat tată a primit mucenicie pentru credința sa, prăznuirea lui facându-se tot în această zi de 8 Octombrie. Însă mama și cele două surori ale lui loan, fiind prinse tot atunci de agarenii plini de ură, fiindcă aceia le amenințau mereu, în cele din urmă s-au convertit la Islam.

Auzind acestea, loan a fugit și s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe. Mama și surorile lui, aflând unde se ascunde, l-au pârât turcilor. Aceștia, vrând să-l prindă, au venit la casa bătrânei, dar nu l-au cunoscut la înfățișare, căci el și-o schimbase mai înainte, iar când l-au întrebat despre fugar, el le-a răspuns că nu-l cunoaște și turcii au plecat. Apoi, bătrâna care-l adăpostea l-a ajutat să fugă la București, în România, unde l-a cunoscut pe Sfântul Eftimie, care, de asemenea, avea să îndure mai târziu mucenicie (fiind prăznuit pe 22 Martie). Cei doi au ajuns prieteni foarte apropiați, însă loan nu a dorit să mai rămână în București și a pornit spre Muntele Athos. Pe drum, s-a oprit la Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, Eftimie. Acesta însă, între timp, se lepădase de adevărata credință și se făcuse musulman, loan s-a întristat mult pentru căderea prietenului său și a plecat în grabă din Soumla, temându-se să nu i se întâmple și lui la fel.

Dar nu a ajuns prea departe, căci a fost prins de niște ostași turci, care i-au luat tot ce avea asupra sa, amenințându-l și silindu-l să se convertească Ia credința lor. De frică, loan le-a făgăduit că așa va face și a fost lăsat să plece. Ajungând în satul Eskee Zagora, a cunoscut un monah athonit de la Mănăstirea Grigoriu și au plecat împreună spre Muntele Athos. Acolo, după ce a colindat prin mai multe mănăstiri, loan s-a sălășluit în cele din urmă la Schitul Sfânta Ana, unde l-a cunoscut pe Părintele Vasile, un monah plin de virtute.

Într-o zi, cei doi mergând la Tesalonic cu oarecare treburi, au fost martorii muceniciei Sfântului David (prăznuit pe 26 Iunie), care intrase mai înainte în monahism tot la Schitul Sfânta Ana. Văzând cum și-a dat viața pentru credința creștină acel neînfricat monah, Ioan s-a însuflețit de dorința de a primi și el mucenicie pentru Hristos, însă Părintele Vasile l-a convins să-și amâne împlinirea gândului și să se întoarcă în Sfântul Munte. Scurt timp după aceea, starețul Vasile s-a mutat la cele veșnice, Ioan rămânând iarăși singur și întristat, căci își iubise mult părintele duhovnicesc. A plecat de la Schitul Sfânta Ana și a mers pentru o vreme la Schitul Kapsokalivia.

Dar iată că la praznicul Pogorârii Sfântului Duh din acel an, venind pe acolo un monah de la Schitul Înaintemergătorului, a aflat de la el că prietenul său, Eftimie, primise mucenicie la Constantinopol. Bucurându-se mult pentru întoarcerea la credință și izbânda jertfelnică a fratelui său întru Hristos, Ioan își simțea acum inima arzând de dorința de a-i călca pe urme, primind și el mucenicie. A mers așadar la Schitul Înaintemergătorului, ca să-l întâlnească pe Părintele Nichifor, cel sub ascultarea căruia fusese și Eftimie. Și primindu-l starețul în obște, l-a lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, cel mai sporit dintre monahii de acolo. Punându-se sub ascultare desăvârșită de acest bătrân, a început a-i urma cu multă râvnă rânduiala de rugăciune și nevoință. Căci mânca doar pâine și apă, iar din acestea doar atât ca să nu piară de foame. Petrecea nenumărate ceasuri în rugăciuni și închinăciuni, așa încât viața lui ajunsese o neîncetată aducere aminte de numele dulce al Mântuitorului Iisus Hristos. Citea adesea Sfânta Evanghelie în limba slavonă și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, către care avea adâncă evlavie și căreia i se ruga zi de zi, cu lacrimi, să-l ajute a dobândi sfârșit mucenicesc.

În astfel de nevoințe petrecea Ioan, chinuindu-și trupul fără încetare, dar arătând tuturor un chip plin de bucurie. Se gândea adesea și la prietenul său, Eftimie, străduindu-se să calce pe urmele nevoinței lui, ca să se poată învrednici și de jertfa pe care Noul Mucenic o săvârșise. Apoi îl și pomenea în rugăciuni, ca să primească ajutorul lui în lucrările pe care le împlinea. Dar prin toate acestea l-a pornit asupra sa pe vechiul dușman, diavolul, care a început în multe feluri să-l ispitească, fie cu gânduri lumești, fie cu iubire de sine și frică, fie cu iubire de plăceri trupești. Acest din urmă război nevăzut l-a întețit vrăjmașul atât de mult, încât dreptul bărbat s-a aruncat într-o zi la pământ, spre a mai domoli cumva arșița ce-o simțea în mădulare. Când patima l-a mai slăbit întrucâtva, Ioan s-a dus să vorbească cu părintele său, Acachie, care l-a mângâiat arătându-i luptele asemănătoare ce au trebuit să le îndure toți Sfinții, mai înainte. Ioan a mers apoi în biserică și a luat în mâini icoana Născătoarei de Dumnezeu, îmbrățișând-o cu lacrimi și cerând Preacuratei să-l scape de atacul diavolesc. Și deodată a simțit o mireasmă nepământească în jur, fără să-și poată da seama de unde vine, atât doar că din acea clipă nu l-au mai tulburat ispitele trupești.

Dar toate aceste lucrări și izbânzi ale virtuții Ioan le socotea ca un nimic, având mereu înaintea ochilor minții scopul lui de căpătâi: mucenicia. Și mereu îl ruga pe bătrânul său, cu lacrimi, să-l lase să plece spre a-și împlini țelul mult dorit. Însă, cum acela nu se învoia, Ioan își înmulțea nevoințele ascetice. Cu trecerea timpului, s-a învrednicit de tunderea în monahism, primind numele de Ignatie. În cele din urmă, văzându-i zelul din ce în ce mai aprins pentru mucenicie, Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să se ducă la Constantinopol, împreună cu Părintele Grigorie, care mai înainte îl însoțise și pe Eftimie acolo.

Astfel, luându-și rămas bun de la Părinții Schitului și trecând și pe la Mănăstirea Iviron, să se închine la Icoana Maicii Domnului Portărița, au pornit pe mare, cu binecuvântarea Stăpânei Muntelui Athos. Era atunci ziua de 12 Septembrie. După ce au trecut prin greutățile și primejdiile călătoriei pe mare, au ajuns în Constantinopol pe 29 Septembrie, găzduind la un oarecare creștin iubitor de Dumnezeu, care i-a primit cu bucurie.

La scurtă vreme după aceea l-au aflat pe loan, cel care îl ajutase mult pe Sfântul Eftimie, atunci când venise și acesta la Constantinopol, spre a porni în lupta muceniciei. Așadar, l-au rugat pe acest evlavios și râvnitor creștin, loan, să-i ajute și pe ei, iar el a primit bucuros. Sfătuindu-se împreună, au hotărât ca Ignatie să se prezinte înaintea judecății musulmanilor în ziua de vineri ce urma, socotind această zi drept cea mai potrivită. După ce a primit Sfintele Taine, Ignatie și-a schimbat hainele, îmbrăcând veșminte turcești, și-a luat rămas bun de la Părintele Grigorie, care i-a dat lăcrimând ultimele sfaturi și încurajări, și a mers însoțit de loan la „Sublima Poartă” a otomanilor. Pentru o pricină oarecare, curtea judecătorească era închisă în acea zi. Astfel, Ignatie s-a întors de acolo fără nicio izbândă și întristat. Nici în zilele următoare Divanul otoman nu s-a deschis, încât Ignatie se întrista tot mai mult.

Aflând despre acestea niște iubitori de Hristos, au venit la Grigorie și l-au sfătuit să-l trimită pe Ignatie la casa unui anume creștin evlavios, ca să se roage înaintea unei icoane făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Mergând Ignatie acolo, s-a rugat o noapte întreagă, cerând cu lacrimi mijlocirea Preacuratei, pentru a putea porni mai repede pe calea muceniciei. La miezul nopții s-a auzit un zgomot ca de bubuit de tunet și o cunună strălucitoare a ieșit de la icoană, înconjurând capul rugătorului. Acest lucru s-a petrecut de trei ori, după mărturia unora dintre cei care stăteau ascunși și urmăreau ce face Ignatie.

A doua zi, când s-a întors la Părintele Grigorie, a aflat că Divanul își reîncepuse judecățile. Ignatie s-a umplut de bucurie și s-a și grăbit într-acolo, îmbrăcat în hainele musulmane. Înfățișându-se înaintea cadiului, a vorbit cu multă îndrăzneală, zicând: „Iată, judecătorule, eu, pe când eram tânăr, am fost silit de niște turci și am făgăduit că mă voi lepăda de credința mea. Acum am venit aici ca să-mi iau înapoi cuvântul și să mărturisesc pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și Ziditorul tuturor”. Spunând acestea, și-a aruncat turbanul verde de pe cap la picioarele cadiului.

Judecătorul s-a umplut de mânie și a zis: „Cine te-a adus aici? Un monah sau un mirean?”. Ignatie i-a răspuns: „Am venit singur, cu puterea Hristosului meu”. Și îndată a scos de la piept și a arătat o icoană a Domnului nostru lisus Hristos și o cruce, pe care le luase cu sine ca ajutor și ferire de primejdii. Cadiul i-a spus atunci: „Lasă aceste vorbe nebunești și vino-ți în fire, omule. Dacă vei stărui în ele, te așteaptă chinuri groaznice și apoi moartea. Dacă însă vei trece la credința noastră, vei primi multe bunuri, în așa fel încât vei putea trăi întreaga viață fără de nicio grijă. Vei primi apoi și un rang înalt și multă cinste de la noi”. Ignatie i-a răspuns: „Darurile și rangul ce mi le fagăduiești, păstrează-le pentru tine, căci sunt deșarte și trecătoare. Chinurile și moartea cu care mă ameninți nu sunt lucruri necunoscute mie, căci am venit aici tocmai ca să le îndur pe acelea și să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu, ale Cărui daruri sunt veșnice și a Cărui împărăție cerească este de neclintit. Mahomed al vostru este un profet mincinos, învățător al pierzaniei și prieten al vrăjmașului. Și veți fi și voi chinuiți în iad împreună cu el, dacă nu veți crede în Hristos, Care este singurul Dumnezeu adevărat”.

Auzind acestea, cadiul s-a mâniat atât de tare, încât nu a mai putut vorbi și a făcut semn slujitorilor să-l scoată afară pe Ignatie din sală. Însă Ignatie s-a împotrivit și, lovind cu palma pe unul dintre aceia, a scăpat din strânsoarea lor, s-a repezit înapoi și a îngenunchiat în fața cadiului, blestemând credința mahomedană și plecându-și gâtul pentru a fi tăiat pe loc. Dar slujitorii l-au prins și l-au târât în temniță, unde i-au pus lanțuri grele la gât și la picioare, batjocorindu-l în fel și chip și silindu-se să-l facă să-și lepede credința. Viteazul ostaș al lui Hristos a răbdat totul cu mulțumire, împărtășindu-se de aceeași bucurie ca și Apostolii, când erau învinuiți pe nedrept că propovăduiesc pe Hristos.

Mai târziu a fost adus din nou în fața judecătorului turc pentru a răspunde la întrebări. Când a fost întrebat iarăși cine l-a adus la Constantinopol, a răspuns că Iisus Hristos l-a adus. Cadiul l-a prevenit încă o dată de chinurile ce-i sunt pregătite, spunându-i să nu se aștepte că va muri de sabie, iar creștinii să-i adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure. Ignatie i-a răspuns: „O, judecătorule, fie de îmi vei tăia capul, fie de mă vei spânzura, eu voi primi cu bucurie oricare dintre acestea, pentru iubirea lui Hristos”. Atunci cadiul a poruncit să fie dus într-o temniță mai grea, unde să nu mai știe nimeni de el. Tot ceea ce s-a petrecut la Divan a fost aflat de creștini. Părintele Grigorie a început a se ruga cu multe lacrimi Mântuitomlui Hristos să-l întărească pe Mucenic a-și duce până la capăt lupta, într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Ceilalți creștini, bănuind încercările la care avea să fie supus Ignatie, au început să facă pomeni în numele lui, ca să miște pe cât mai mulți spre a se ruga pentru el.

Deși nu se știe întocmai ce s-a petrecut cu Mucenicul în cele două zile și două nopți cât a fost ținut acolo, s-a aflat după aceea că a fost supus la multe chinuri. A trecut însă cu bărbăție prin ele, neschimbându-și hotărârea de a muri pentru Hristos.

Apoi Ignatie a fost adus iarăși înaintea judecății. Privind către cadiu cu îndrăzneală, și-a mărturisit din nou credința și iubirea față de Hristos, făcând de rușine înșelăciunea mahomedană. Pierzând orice nădejde de a-l mai abate de la credința sa, cadiul a dat sentința din urmă: Ignatie să fie spânzurat. Și îndată slujitorii nedreptății l-au înșfăcat pe mielul nevinovat al lui Hristos, mânându-l spre locul execuției. Ignatie, deși era cu totul slăbit de foame, de sete și din pricina schingiuirilor îndurate, a mers plin de bucurie și nerăbdare până acolo, știind că în scurtă vreme avea să ajungă la ceea ce își dorea atât de mult: întâlnirea cu Mântuitorul său, în numele Căruia se lepădase de lume, cu toate plăcerile ei, de trup, de tinerețe și de viața însăși.

Când au ajuns în locul numit Daktyloporta (în turcește Parmakkapi), unde se duceau la capăt osândirile la moarte, Ignatie a îngenunchiat și a întins gâtul, cerând călăului să-și împlinească treaba, tăindu-i capul. Dar acela și-a adus aminte că porunca era alta, așa încât i-a pus Mucenicului juvățul pe gât și a tras cu putere de capătul sforii atârnate de copacul ce se găsea acolo. Astfel s-a sfârșit Ignatie, la ceasul amiezii, în ziua de 8 Octombrie a anului 1914, urcând înaintea tronului lui Dumnezeu, încununat cu trei cununi: a nevoințelor ascetice, a fecioriei și a muceniciei.

Aflând despre slăvitul sfârșit al Sfântului, Părintele Grigorie a rămas pentru o vreme cu mintea răpită, gândind la biruința pământească și răsplata cerească de care s-a învrednicit cel pe care îl însoțise în drumul său jertfelnic. Apoi, venindu-și în simțiri, s-a grăbit către locul ultimei întreceri a atletului lui Hristos. L-a privit de departe și i s-a părut că trupul lui, atârnat în spânzurătoare, semăna cu un porumbel alb, ridicându-se în zbor către înălțimile cerești. Nu s-a putut apropia de el, căci era păzit de ostași, dar și-a făcut planul cum să-l poată lua de acolo. După trei zile, a venit și le-a dat păzitorilor mulți bani, iar aceia l-au lăsat să ia sfintele moaște. A plecat apoi din Constantinopol cu ele, dându-se drept negustor de miresme aromate. Pornind pe mare în ziua de 14 Octombrie, s-a oprit la Prote, cea mai mare dintre Insulele Prinților, unde se găseau moaștele Sfanțului Eftimie, care primise mucenicia cu șapte luni mai înainte, pe 22 Martie. Izbutind să ia cu sine și moaștele acestui bun prieten și frate duhovnicesc al Sfântului Ignatie, a pornit din nou pe mare și a ajuns cu cele două vase ale sfințeniei în Muntele Athos, în ziua de 20 Octombrie. Mai apoi, sfintele moaște ale celor doi Mucenici au fost puse cu cinste într-o biserică nouă și slăvită.

(Sinaxarul mare al lunii octombrie, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 183-188)

Ultimele din categorie