Născut în secolul al IV-lea, Sfântul Pamvo a fost printre primii dintre cei care s-au alăturat Avvei Amun, în Nitria. Nu învățase carte, dar a reușit să învețe Scripturile și, hirotonit preot, a slujit fraților și ucenicilor săi mai bine de 30 de ani. Dacă i se cerea cuvânt de învățătură, răspundea cu greu și după multă tăcere, căci avea grijă să nu păcătuiască vorbind. La începutul intrării sale în monahism auzise versetele psalmului care îl îndemnau spre aceasta și avea mare grijă să le respecte.

Trăind viață pustnicească în deșertul Nitriei din Egipt, era recunoscut de către Sfinți precum Antonie cel Mare și Pimen cel Mare ca având Duhul lui Dumnezeu, postind până seara, tăcând și lucrând necontenit cu mâinile sale.

Fața lui strălucea adesea ca fulgerul și îi învăța pe mireni să îi respecte pe monahi, căci aceștia vorbesc adesea cu Dumnezeu. Printre ucenicii Sfântului se numără Dioscor, Episcop al Hermopolisului, Eusebiu și Eftimie, deveniți mari asceți.

Ajuns la bătrânețe, Sfântul Pamvo și-a cunoscut sfârșitul și le-a spus ucenicilor săi că merge spre Domnul ca unul care nici nu a început să Îi slujească.