„O, liniște, care faci să dispară îngâmfarea (...)

O, liniște, loc al lui Hristos...” (Patericul Mare)

Viața noastră cea adevărată, dragostea lui Dumnezeu ca viață a oamenilor, nu curge la nivelul ideologiilor, intelectualismului, elitismelor și rafinamentelor. Ci la nivelul lui: „Ce mai faci?”, „Ai mâncat ceva azi?”, „Nu vrei o cafea?”, „Cum mai stai cu artrita?”.

E drept că aceste cuvinte le auzim și le spunem mereu, dar pline de duhul grăbit și complicat al acestei lumi care ne face să le simțim și să le numim… „banale”.

Că adevărata viață e asta n-o spun eu, ci Hristos. Și-o zice cât se poate de limpede și de apăsat, prin faptul că Judecata de Apoi o va face exact la acest nivel al vieții umane.

Iar ceea ce i-ar face pe oameni să redescopere în banalitatea existenței lor viața cea adevărată zace în adâncul propriilor inimi ca o epavă pe fundul mării. E vorba de liniște, de tihna divină a vieții omenești.

Acolo locuiește Hristos. Acolo e Împărăția lui Dumnezeu.

Și, pe măsură ce oamenii vor căuta în ei această Împărăție, cuvintele și faptele banale ale existenței lor se vor umple, tot mai mult, de puterea și strălucirea minunilor lui Hristos.