Pentru cei ce aveau adevărați ochi ca să vadă, Fericitul Iacov era prezența lui Dumnezeu pe pământ. Pentru cei ce aveau inimă curată, el constituia în întregime descoperirea puterilor dumnezeiești. Cuvintele ce le rostea, sfaturile pe care le dădea închinătorilor care stăruiau să asculte ceva din gura lui erau simple și practice. Cuvintele lui aveau putere și înrâurire sfântă.

Toți le sorbeau ajungând în inimile lor ca o mângâiere, ca o lumină. Simțământul acesta era general și deloc întâmplător. El avea legătură cu harul și cu sfințenia Starețului. Energiile dumnezeiești se revărsau asupra sa și de aceea cuvintele lui aveau o lucrare binefăcătoare în inimile celor care le primeau.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Țalikis, Starețul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 242)