Conștiința este glasul legii, glasul lui Dumnezeu în omul făcut după chipul Domnului; ea este o facultate esențială înnăscută în suflet și nu-l va părăsi niciodată, oriunde s-ar afla omul. Urmările lucrării sale: judecata și condamnarea. Sunt hotărâri veșnice care niciodată nu se schimbă. Lucrarea conștiinței nu încetează nici pentru sfinții din Rai, nici pentru osândiții din iad.

Judecata conștiinței, judecata lui Dumnezeu este gravă; de aceea sufletele urmărite încă pe pământ de mustrările conștiinței, neștiind să le aline prin pocăință – precum a făcut fiul risipitor, vameșul, Apostolul Petru, sau femeia desfrânată –, aceste suflete nepocăite, ca să scape de chinurile conștiinței, ajung la sinucidere, crezând că în moarte au găsit alinarea conștiinței. Moartea, nu numai că nu simplifică lucrurile, ci le complică, implicându-le în veșnicie. Sufletul fiind nemuritor nu face decât să treacă, fără trup, la o stare ce corespunde cu starea sa dinainte de moarte; de aceea, sufletul chinuit de remușcare trece dincolo de mormânt împreună cu condamnarea de sine și veșnica remușcare.

Scăpat din trup, sufletul intră într-o viețuire conformă cu natura sa, unde nimic nu-l mai distra­ge. Conștiința deplină a vieții pământești împreună cu lucrarea memoriei ce-i va înfățișa un tablou viu al vieții sale de pe pământ, ca temei al stării sale de dincolo de mormânt, alături cu fericiții sau cu osândiții, aceasta va fi viața sufletului.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 349-350)