Momentul principal din Slujba Cununiei, acela în care se săvârșește confințirea legăturii dintre bărbat și femeie, este atunci când preotul rostește cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare a mirilor: „Însuți, și acum, Stăpâne, tinde mâna Ta din Sfântul Tău locaș și unește pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoțește bărbatul cu femeia. Unește-i pe dânșii într-un gând; încununează-i într-un trup; dăruiește-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni”, cuvinte care sunt socotite ca o epicleză a slujbei Cununiei.

Unitatea omului este o reflectare a unității divine, de aceea unitatea firii umane nu poate fi refăcută decât în Dumnezeu, Care, unindu-Se cu firea umană, prin întrupare, realizează și unirea lui Dumnezeu cu Omul, prin Iisus Hristos. În acest act, al iubirii față de creatura omenească, e tocmai icoana căsniciei.

Bărbatul și femeia regăsesc în Hristos unirea lor perfectă. Unirea bărbatului cu femeia, în Taina Nunții, nu este o unire formală sau exterioară, menită să rămână la nivelul unirii trupești, ci este o unire profundă, ontologică, ce-i readuce la integritatea lor primordială, trup și suflet în armonie, și nu separate. Bărbatul și femeia se unesc într-un „singur gând” și într-un „singur trup”, pentru că se unesc în Hristos. Integritatea aceasta a omului, pierdută prin păcat, se reface în Hristos.

Dragostea este cea care salvează lumea, dragostea adevărată îl izbăvește pe om din cercul autosuficienței și al egoismului. Dragostea care-i unește pe mire și pe mireasă în Taina Nunții și-i face o familie este o dragoste jertfelnică. Experiența iubirii jertfelnice se realizează cel mai bine în familie, soțul și soția urcând pe scara iubirii în jertfire unul față de altul și a lor față de copii.

De aceea iubirea care rămâne doar în sfera trupului și nu aduce și trupul la o iubire mai înaltă este o iubire trupească, irațională și nu va putea să se ridice la vocația familială, în care scopul final este desăvârșirea în iubirea lui Dumnezeu a celor doi soți, împreună cu pruncii. Experiența iubirii și a unirii a două persoane în gând și în trup nu se poate face decât numai în familia binecuvântată de Dumnezeu, aceasta fiind o vocație ce ține de ființa omului, dată prin creație.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „iubirea are asemenea calități, încât iubita și iubitul nu mai formează două ființe, ci una singură... ele nu sunt doar unite, ci sunt una, adică bărbat-femeie, un Adam în sens biblic, căci... iubirea schimbă substanța însăși a lucrurilor”.

Aceasta este și semnificația unirii mâinilor drepte ale mirilor sau punerea dreptei miresei în dreapta mirelui în timpul aceste rugăciuni. Acest gest liturgic arată că Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, reflectând taina unității divine și că, în primele trei secole creștine, exprima încredințarea tinerei fete logodnicului. Acest gest, al unirii mâinilor, era îndeplinit de tatăl fetei. Sfântul Grigorie de Nazianz spune despre acest gest că este „un act voluntar de a fi asistat la această sărbătoare, pentru a pune una într-alta mâinile tinerilor și mâinile lor în mâinile lui Dumnezeu”.

(Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viață întru Împărăție, Fundația Tradiția Românească, București, 2004, pp. 190-200)