Text și context

Din motive ce nu ne sunt revelate întru totul, Biserica a decis ca pericopa de astăzi să fie una ce rezumă mai multe mesaje ale Mântuitorului. Ni-L prezintă în ipostaza celui care vorbește despre veșnicie, recunoscut ca Mesia, intrigând auditoriul ca Împărțitor al dreptății, ori ca cel ce se definește pe Sine. Și cum s-ar putea prezenta altfel decât ca lumină?

Setea de Domnul

Relatarea debutează cu o prezentare a Domnului în ipostaza celui care vorbește. Nu oricând, oricum, sau oriunde. În ziua cea mare a sărbătorii. Probabil în sinagogă. Aici, în mijlocul mulțimii, El adresează un îndemn: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Evanghelistul ține să precizeze un aspect extrem de important. E legat de faptul că Domnul vorbește codat. Prevestește prin ceea ce spune venirea Duhului: „Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”.

Mulțimea nu primește cuvintele Sale în mod uniform. În vreme ce unii sunt de-a dreptul uimiți și-L consideră Cel așteptat, alții se pierd în detalii. Analizează, ca nite semidocți ce sunt, textul Scripturii, omițând aspecte ce țin de intrinsecul contextului. Slugile arhiereilor și cele ale fariseilor se găsesc și ele în mulțimea pestriță. Cel mai probabil, întăresc rândurile și așa șubrede ale celor ce pun la îndoială cuvintele Mântuitorului. Scopul lor e acela de a semăna zâzanie. Și de-i posibil, de a-L prinde. Doar că cel din urmă se soldează cu un eșec. Nici primul nu e un succes total. Sfântul Ioan consemnează că modul în care îl vedeau pe Hristos a adus dezbinare între ei. La fel cum va pricinui și între liderii spirituali ai poporului lui Israel.

Vor exista acolo și voci pro-Hristos. Una, puternică, dar totuși smerită ca atitudine, e cea a lui Nicodim. Întrebarea lui e firească și de bun simț: „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?”. Așa-zisele capete luminate ale societății o privesc ca pe o formulare retorică. Din frică, ori probabil din lipsă de argumente. În loc să accepte logica lui, o deturnează. Îl trimit, aidoma slugilor lui, la un detaliu ce nu-i nici măcar însăilat. E irelevant de-a dreptul: „Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc”. Ba mai mult, îl și jignesc, acuzându-l de practica unui partizanat ce are la bază simpatii bazate pe sorgintea geografică.

Femeia adulteră

Odată încheiată descrierea episodului, naratorul ține să prezinte o scenă aparte. Iisus urcă pe Muntele Măslinilor și e chemat să emită o părere pertinentă într-o situație cu puternice reverberații morale. O femeie adulteră e pusă în fața judecății. Legea nu-i e părtinitoare cu niciun chip. Moise însuși zice că ar trebui lapidată, întrucât a fost prinsă în fapt. Motivații secundare nu există. Căci, de-ar fi, evreii ar fi cei mai în măsură să le găsească. Ar scotoci Legea în amănunt spre a o dezvinovăți. În baza aceleiași logici acționează și Iisus. Că doar e și El evreu! Doar că, logica lui nu-și propune să trișeze, să ocolească portițele legale. E conștient că i se întinde o cursă. În același timp, o privește pe vinovată cu ochii unui părinte iubitor. Răspunsul Său trece dincolo de lege. Nu pentru că ar fi „fără de ea”, ci pentru că propune drept criteriu de judecată un principiu ce-i este superior. Iubirea. „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”, postulează Dânsul. Și-apoi, nici nu-i mai bagă în seamă. Se-așează și scrie pe pământ. Nu știm dacă chiar scria ceva anume, ori era o formă de a le da ignore. De a protesta împotriva cerbiciei inimilor lor. Cert este, însă, că vorbele Sale au efectul scontat. Oamenii ies, rând pe rând, rușinați. Mustrați de propriul lor cuget. Povestea nu se-ncheie, însă, aici. Rămas singur cu femeia, Cel ce i-a oferit iertarea are un dialog cu dânsa. „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?”, o-ntreabă El. Cu ochii mari de uimire, probabil ștergându-și lacrimile, ea e forțată să mărturisească minunea. Domnul conchide: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti”. Întreaga pericopă se-ncheie cu cuvintele Domnului, care se definește pe Sine drept lumină. Nu din motive estetice, ci mai degrabă în baza unei logici pragmatice. Căci a fi lumină înseamnă a fi călăuză celor ce călătoresc. Ori cine poate, cu mai multă obiectivitate să se definească astfel decât Domnul însuși?

În loc de concluzii

Densă și mustind a mesaj teologic și moral deopotrivă, Evanghelia de astăzi vine să ni-L reliefeze pe Domnul drept Mesia. Ne lasă să vedem că este perceput astfel, chiar și de către cei care, prin natura profesiei, sunt tentați a-L contesta. Apoi, ne vorbește despre atitudinea Sa bonomă. Despre Hristos ca boier, așa cum frumos L-a decriptat din paginile Scripturii părintele Steinhardt. Și ne arată și nouă cât de importantă este iertarea. Într-o lume în care prezența atâtor inimi cătrănite vine să pună zăplazuri Cuvântului Dumnezeiesc, Învățătorul ne arată că iertarea e un fapt firesc. În baza calității Sale de părinte, Domnul își iartă fiii. Ne iartă de fiecare dată când greșim. Și ne ia posibilitatea de a ne face singuri dreptate, ori de a ne judeca aproapele, din rațiuni pedagogice. Căci de-ar fi după noi, de câte ori nu l-am ucide pe cel ce ne greșește într-o undă de furie? Și poate că uneori și El e mânios. Dar acționează mereu cu calm, decantând gânduri ce nu-L definesc drept părinte. Aidoma Lui suntem și noi chemați a pune în lucrare iertarea. Una ce nu poate izvorî altfel decât din dragoste. Căci doar cel ce iubește cu adevărat e capabil să ierte din străfundul inimii. Și dacă noi ne dorim să auzim, aidoma femeii: „nici eu nu te osândesc”, e musai să fim în rândurile celor care le și rostim. Îndrăzniți!