Cea mai frecventă greşeală care se face în vorbirea despre Hristos este aceea de a ne moraliza discursul. De a-l duce în zona lui „trebuie să faceţi aşa...”/ „nu trebuie să faceţi aşa...”, de a mustra oamenii pentru păcate de care (deloc întâmplător) colcăie însăşi fiinţa noastră. Dacă puteţi, face acest mic experiment şi, atunci când cunoaşteţi îndeaproape viaţa unei persoane care are misiunea de a propovădui, urmăriţi cu atenţie păcatele pe care le înfierează cel mai straşnic, cu îndârjire, în cuvântul său. Veţi constata că sunt exact cele cu care se confruntă (de care este ispitit) respectiva persoană. E şi firesc să se întâmple aşa, întrucât chiar şi atunci când nu vorbim din cele pe care ni le dă Duhul (deşi inspiraţia nu înseamnă, aici, lipsa unei pregătiri anterioare din partea noastră, constând din lecturi, meditaţii şi, mai ales, rugăciune), omul nu poate să rămână rob al unei formule şi al unui plan prestabilit, ci abordează şi subiecte mai sensibile, care-l preocupă mai ales în intimitate. Deşi poate fi catalogată şi aşa, eu nu aş numi asta neapărat făţărnicie (specifică celui care combate, pe faţă, taman acele păcate pe care le săvârşeşte în ascuns). Mai degrabă înclin să o plasez în zona unei inedite spovedanii publice pe care omul respectiv o face în încercarea (nu neapărat conştientă) de a se delimita de căderile care-i otrăvesc viaţa de zi cu zi.

Firesc ar fi ca, atunci când prezinţi, ca propovăduitor, auditorului sau cititorilor ispitele cu care se confruntă neamul omenesc, să o faci doar în duhul lui Hristos. Adică nu cu înverşunare şi cu ocări, nu cu acel ton de înfierare, amintind de şedinţele de partid din vremea comunismului sau terorizând conştiinţele celor ce rătăcesc prin pustiul acestei lumi şi sunt însetaţi de „apa cea vie” (cf. Ioan 4,10). Nu poţi decât să sesizezi, cu durere, acele lucruri care macină sănătatea duhovnicească a fraţilor tăi în Domnul şi, chiar dacă nu te consideri vinovat de păcate asemănătoare, e neapărată nevoie să compătimeşti cu ei, să-ţi asumi lipsurile lor ca fiind ale tale. Altminteri, nu poţi fi credibil şi, mai degrabă, rişti să faci un deserviciu creştinismului.

Vedem în Evanghelii că Domnul nu a ales ca apostoli dintre cei cu multă ştiinţă de carte sau dintre cei care aveau experienţă în lucrul cu oamenii, în special cu masele largi. A preferat să aleagă oameni care, cu personalităţi şi temperamente diferite, aveau în comun o sensibilitate pentru lucrurile dumnezeieşti şi un mod foarte viu de a-şi trăi relaţia cu Dumnezeu. Nu poate trimite Domnul să se binevestească Împărăţia de către cei închişi în formule învăţate pe de rost (şi pe care nu le pot aplica nici măcar în propria viaţă), folosind expresii tributare unui limbaj teologic „de lemn”. E de o mie de ori mai important să fii viu în ceea ce propovăduieşti, chiar şi cu riscul de a „sparge canoanele” (nu în sensul de a o lua razna, ci de a-ţi găsi modul propriu, chiar şi atipic fiind, prin care să propovăduieşti dreapta credinţă). E mai sănătos, de asemenea, a nu te cruţa pe tine însuţi şi a-ţi recunoaşte slăbiciunile, decât a te ascunde în spatele degetului pe care-l fluturi moralizator peste capetele credincioşilor.

Principalii vinovaţi pentru faptul că, timp de două milenii, creştinismul nu a ajuns să fie cunoscut şi trăit peste tot în lume - „până la marginile pământului” - sunt taman cei care se chinuie să-l tot înghesuie în formule şi chiar să-l transforme în instrument de îmbunătăţire a vieţii sociale, culturale, economice etc. Islamul, spre exemplu, are astăzi un avânt îngrijorător, mai ales în Occident, tocmai prin faptul că adepţii săi sunt, în medie, cu mult mai dedicaţi religiei lor, fiind mai rare situaţiile în care e o prăpastie uriaşă între identitatea religioasă declarată în scripte şi viaţa de zi cu zi.

Noi, cei care suntem ucenicii Domnului Iisus Hristos, avem acces, în mod potenţial, la adevărata credinţă în Dumnezeul cel viu. Dar ce folos, dacă facem din asta doar o etichetă bună de lipit de o declaraţie statistică, iar din cuvintele Sale doar o serie de lozinci bune de scandat atunci când ne mai întâlnim unii cu alţii în tolerantul şi prea răbdătorul spaţiu al unui lăcaş de cult? Şi ce s-ar întâmpla dacă am lua în serios chemarea Domnului şi nu L-am mai închide în cuvinte sforăitoare şi în comportament fariseic? Am păţi ceea ce a păţit şi femeia samarineancă.

Lumina de la capătul tunelului

Aşa cum ni se relatează în pericopa evanghelică ce se citeşte mâine în bisericile ortodoxe (de la Ioan 4, 5-42), Iisus are un dialog deloc comod cu o femeie ce venise să scoată apă de la o fântână din Samaria, de lângă cetatea Sihar, acolo unde Domnul, ostenit de călătorie, se aşezase în aşteptarea ucenicilor plecaţi să cumpere de mâncare. E cel mai viu şi mai imprevizibil schimb de replici pe care-l putem găsi în Evanghelii. Îl vedem aici pe Domnul trecând în mod neaşteptat, dar parcă atât de firesc, de la o extremă la alta, dezvăluindu-Şi când firea omenească, când cea dumnezeiască: nu se sfieşte a-Şi arăta neputinţele pe care Le încerca, om fiind (îi era sete), dar face din asta un strălucit prilej de a-Şi dezvălui identitatea Sa mesianică. Se foloseşte de un context banal, de un moment frecvent în viaţa cotidiană a acelor timpuri, făcând însă din ghizdul fântânii un amvon şi din miezul zilei o Cină de taină, în care apa e convertită în har ce ţâşneşte din adâncul cerului, femeia samarineancă fiind transformată, aproape instantaneu, într-un apostol de nădejde pentru o misiune în care nu se putea bizui pe ucenici (atunci când îi trimite la propovăduire, în timpul vieţii sale pământeşti, le atrage atenţia să nu meargă în „vreo cetate de samarineni” - Matei 10, 5).

Femeia samarineancă, identificată de sinaxar cu numele de Fotini (adică, pe româneşte, Luminiţa), va aduce la Hristos însă, chiar imediat după dialogul cu Acesta, „cu mult mai mulţi” (Ioan 4, 41) dintre aceşti samarineni greu de convins. El, pe care ucenicul cel iubit, Ioan, Îl numeşte deseori, în Evanghelie, cu numele de Lumină, este propovăduit, iată, de o Luminiţă. Dar faptul acesta se produce, deloc întâmplător, după o întâlnire din care au cam ieşit scântei. Pe de o parte, pentru că este o confruntare a două personalităţi puternice, care nu se menajează deloc una pe cealaltă, ci fiecare îşi valorifică toate atuurile. Chiar dacă Iisus este Dumnezeu şi cuvântul Său are putere multă, El este cumva înfruntat de samarineanca ce nu se sfieşte să-i dea acele replici care-L puteau pune în încurcătură. Dar prin „scântei” mai înţelegem şi cele ce ies la iveală atunci când se întâlnesc două persoane: una care este Lumina cea adevărată, iar cealaltă care este ca o luminiţă ce se luptă să nu se stingă, tânjind după deplina Lumină. Adică din „ciocnirea” omului cu Domnul.

Această întâlnire, aşadar, este paradigmatică mai ales pentru modul în care noi, clerici sau mireni, suntem chemaţi a-L mărturisi pe Hristos - Domnul şi Mântuitorul. Putem răscoli acea luminiţă din sufletul pe care-l avem în faţa noastră (şi care nu se stinge niciodată cât omul încă mai e în viaţă), doar dacă îi aducem în faţa ochilor pe Cel care este Lumina. Nu poate întunericul din cineva să aprindă în alt suflet dorul de Lumină, aşa cum nu poate să aprindă focul un tăciune stins. Nici chiar dacă ar folosi toate focurile de artificii ale retoricii sau s-ar plasa sub lumina lină a lumânărilor înviorate de mireasma de tămâie a vieţii liturgice. Nimeni nu poate naşte pe Domnul în inima altuia, până nu-L aduce pe El în toate cele dinlăuntrul său şi în toate cele din viaţa sa, în „cotidianul” său. Căci doar Lumina Însăşi poate seduce sufletul omenesc, Îl poate dumnezeieşte copleşi, aşa cum a fost cucerită şi apriga femeie samarineancă.

În ultimă instanţă, problema e: noi am cunoscut Lumina despre care pretindem că vorbim? Sau ne numărăm, încă, între cei care se învârt bezmetic în jurul becului - fluturi rătăciţi în noaptea unei lumi ce soarbe nesătulă din surse artificiale de lumină? Onestitatea în a-ţi evalua starea duhovnicească şi relaţia cu Dumnezeu este un prim pas. Dacă am conştientiza cât de departe suntem de ceea ce predicăm şi ne-am asuma asta cu durere, atunci am întrezări deja nu luminiţa, ci chiar Lumina de la capătul tunelului.