"Eu sunt născut în păcate, se plânge Părintele Sofronie. Fără îndoială că am moştenit o uriaşă moştenire: căderea lui Adam; cădere înmulţită apoi prin veacuri de fiii lui; cădere la care şi eu adaug câte ceva în fiecare zi". Purtând pecetea naturii lui pământeşti şi a greutăţii, consecinţă a acestei întregi moşteniri, incapabil "să se înalţe în sfera duhului" de unul singur, trupul este în primul rând acela care se opune lucrării - suave - a Duhului Sfânt, cel care împiedică sufletul omenesc să ajungă la "starea de contemplare a veşniciei". Părintele Sofronie se întreabă: "Cum este cu putinţă a înjuga duhul, asemănarea Absolutului, cu pământul? Duhul nostru se strâmtorează în aceste chingi: el este nemuritor prin firea lui, trupul nostru însă este supus stricăciunii şi morţii. De unde - lupta încordată: duhul tânjeşte către Dumnezeu; el voieşte şi trupul să şi-l vadă nestricăcios, în stare de a-i urma înălţarea, trupul însă trage în jos, către pământul din care a fost luat, şi împărtăşeşte duhului propria-i moarte".

Părintele Sofronie a trăit acest conflict, aproape tragic, dintre lipsa de greutate a sufletului şi povara trupului, în toată intensitatea sa, în boală şi în rugăciune. Într-adevăr, "energie de un gen aparte", "contopire a două acţiuni" - cea umană (creată) şi cea divină (necreată) - rugăciunea "este şi în trup şi în afara trupului - chiar în afara lumii acesteia spaţiale şi temporale". Aşadar, "structura trupească" - despre care Părintele Sofronie se întreabă dacă "poate suporta atingerea arzătoare a slavei Dumnezeieşti" - este percepută în mod frecvent drept un obstacol, ceva care stânjeneşte rugăciunea: "La ce sfâşieri dureroase este supus un astfel de om, în încercarea sa de a găsi un loc adevărat pentru rugăciunea ce o caută... Ca o adiere din altă lume, această rugăciune duce la diferite conflicte, interioare şi exterioare. Unul dintre ele este lupta cu propriul trup, care nu întârzie să-şi descopere neputinţa proprie de a urma năzuinţelor duhului. Adeseori trebuinţele trupeşti ating un astfel de nivel de suferinţă încât determină duhul să coboare din înălţimea rugăciunii ca să-i poarte de grijă, căci altfel trupul moare."

Atunci ce e de făcut? Pentru a face corpul capabil să "urmeze sufletul în avântul său total şi în tensiunea ultimă spre Dumnezeul veşnic (vezi 1 Corinteni 15, 50)", trebuie curăţat necontenit, înduhovnicit (vezi 1 Corinteni 15, 44). Acesta este rolul ascezei: "Oricât de fierbinte ar fi credinţa creştinului spre a-şi îndeplini misiunea, de a <preface trupul nostru netrebnic>, aşa încât să devină <asemănător trupului Domnului> (vezi Filipeni 2, 21), îi este necesară o osteneală îndelungată în post şi rugăciune de pocăinţă". Doar prin această asceză poate darul lui Dumnezeu să crească în noi, să se coacă şi "mireasma sa să pătrundă în porii <trupului păcatului> (Romani 6, 6). Astfel puţin câte puţin "ne părăseşte frica morţii şi noi ne eliberăm de <robia> (vezi Evrei 2, 15)"cu nenumărate feţe. Astfel, ducând fiinţa în acelaşi timp într-o binecuvântată frică "la vederea sfinţeniei lui Dumnezeu" şi "în deznădejdea pentru marea noastră nevrednicie în faţa lui Dumnezeu", rugăciunea devine "un avânt puternic al sufletului", care dinamitează cercul strâmt al greutăţii materiale şi corporale.

(S-a dus să-L vadă precum este: 20 de ani de la mutarea în eternitate a părintelui Sofronie Saharov, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2013; pp. 136-138)