Viaţa veşnică ni s-a arătat – viaţa veşnică „ce era de la-nceput, pe care am auzit-o, pe care cu ochii noştri am văzut-o şi mâinile noastre au pipăit-o” (I In. 1, 1). Şi cu toate acestea, în cel de-al doilea secol al istoriei descrise de Noul Testament, lumea continuă să trăiască în masă ca şi cum am fi încă în Vechiul Testament, fără nici cea mai vagă aşteptare a lui Mesia ce urmează să vină. Mai mult, nu ne ridicăm nici măcar la nivelul Legii lui Moise.

Suferinţa ne învăluie din toate părţile. Văzduhul răsună de gemetele celor oprimaţi. Milioane şi milioane de oameni nefericiţi luptă, chiar dacă numai pentru o vreme, pentru a scăpa din moartea care îi calcă în picioare. Zi după zi auzim vorbindu-se de foamete, violenţe, masacre. Coşmarul n-are sfârşit. Alţii se străduiesc să găsească o cale de ieşire din întunericul ignoranţei lor spirituale: flămânzesc după adevăr. Dar atunci când acest adevăr, aparent atât de căutat, atât de dorit, se arată în întreaga sa desăvârşire dumnezeiască, deşi „duhul este osârditor, dar trupul, neputincios” (Mt. 26, 41) şi slab, ei îşi închid inimile în faţa puterii nemuririi. Dispreţuind pe Cel Care a spus: „Eu sunt adevărul” (In. 14, 6), se alătură persecutorilor şi, aşa cum spunea Tertulian, „cel mai bun chip de a câştiga favoarea persecutorilor adevărului e acela de a dilua şi corupe acest adevăr” (Apologeticus 46).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 98)