Asemenea situaţii se datorează fie cedării noastre în faţa răului, fie pedagogiei lui Dumnezeu. În a doua situaţie, harul dumnezeiesc ne părăseşte într-o măsură, ca să vedem cât de neputincioşi suntem fără acesta. Astfel ne izbăvim de încrederea egoistă în noi înşine, dobândim smerenia şi ne sprijinim exclusiv în Dumnezeu Cel Atotputernic.

Nesimţirea aceasta este foarte grea, foarte obositoare pentru suflet, pentru că aduce cu sine răceala duhovnicească, uscăciunea şi lâncezeala. Oricât de grea ar fi, trebuie s-o purtăm cu tărie, crezând pe de o parte că suntem vrednici să fim părăsiţi de Dumnezeu şi, pe de altă parte, aşteptând vizita milei Lui. Pentru că revigorarea sufletului şi reîncălzirea zelului duhovnicesc depinde de voia divină, fără niciun fel de îndoială. Deci să strigăm către Domnul: „Miluieşte-mă, izbăveşte-mă!” în acelaşi timp, să nu cedăm nici unei slăbiciuni, pentru că altfel nu vom reuşi nimic.

Mâhniţi-vă pentru starea voastră înfricoşătoare şi luptaţi-vă cu toată puterea împotriva ei! Bine faceţi! De altfel, frica voastră că vă veţi chinui aşa pentru veşnicie, nu are fundament. Nici fericirea veşnică, nici iadul veşnic nu se pot compara cu nici o stare de pe pământ. Atât una, cât şi cealaltă sunt de neconceput, de neînchipuit şi de nereprezentat. Aşa cum spun Sfinţii Părinţi, răceala şi uscăciunea duhovnicească, moliciunea sufletească şi lâncezeala apar periodic în viaţa creştinului cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru ca să fugim de îngâmfare şi să ne obişnuim statornic cu smerenia.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuziri către viața duhovnicească, Editura Egumenița, 2004, pp. 138-139)