În ultima vreme, am întâlnit mai multe puncte de vedere legate de spovedanie și toate aveau ca punct comun faptul că mulți dintre noi ne spovedim des, unii dintre noi de ani buni, și totuși viețile noastre nu se schimbă.

Nu ne schimbăm, pentru că nu ascultăm! Plecând de la premisa că avem o relație sănătoasă ucenic - părinte duhovnicesc, în sensul că ne rugăm pentru el și el se roagă pentru noi, nu numai atunci când mergem la spovedit, ci și în toată vremea, doar ne-ascultarea poate fi pricină a paraliziei vieților noastre.

De cele mai multe ori, mergem la spovedanie cu anumite așteptări. Am cutare problemă, îi cer cuvânt părintelui, dar eu am deja în minte și rezolvarea. Sau chiar dacă nu am în minte răspunsul pe care îl aștept, am un duh de îndărătnicie atât de puternic, care mă face să comentez (stați părinte, că nu ați înțeles, să vă mai explic...) și, mai ales, să nu primesc primul cuvânt al părintelui. Și, de aici încep problemele noastre. Și așa se face că cel mai adesea nu primim primul cuvânt, despre care nevoitorii ortodocși spun că e de la Dumnezeu.

Dumnezeu, în delicatețea Lui, Cel Care ne respectă până întru sfârșit libertatea, Se retrage, și primim apoi un cuvânt omenesc, din experiența părintelui, din lecturile lui sau după neputințele noastre. Și plecăm bucuroși de la spovedanie, că am primit cuvânt (apropiat sau chiar după așteptările noastre) și ne mai și crește părerea de sine, cum că am fi ucenici ascultători. Dar cel mai  adesea timpul vădește că un astfel de cuvânt nu poate fi lucrător în viețile noastre, pentru că doar cuvântul de la Dumnezeu (cel pe care l-am refuzat) ne poate înnoi cu adevărat viețile. Și iarăși intrăm în hăuri întunecate, iarăși venim la spovedanie, iarăși nu primim cuvântul lui Dumnezeu, și putem trăi așa la nesfârșit, sau, mai rău, să ajungem necredincioși, convinși fiind de faptul că noi am făcut ascultare și că ori spovedania nu e de nici un folos, ori duhovnicul nu e bun. Dar dacă ne-am cerceta cu sinceritate, ne-am da seama că suntem în înșelare.

Mai există și situația în care unii chiar primesc primul cuvânt al duhovnicului, și chiar îl împlinesc, dar, până acolo, fac ei o viclenie (mai mică sau mai mare, conștientizată sau nu), astfel încât să împlinească și cuvântul, dar să-și facă și voia proprie. Și acest lucru este la fel de prăpăstios pentru sănătatea duhovnicească.

Tradiția Bisericii noastre ne propune însă și soluția de tămăduire. Mergem la duhovnic, ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea cuvânt prin părintele, iar după ce părintele a născut în inima lui primul cuvânt, reacția unui om care și-a însușit cugetul ortodox este aceasta: „Să fie blagoslovit!”. Am luat cuvântul și am plecat. Și oricât de greu ar fi, oricât de contradictoriu (cât de adesea nu auzim de la oameni care se spovedesc expresia „astea se bat cap în cap”?), oricât de aberant ni s-ar părea minților noastre, acela e cuvântul care ne poate înnoi viețile! Să-l luăm, să-l păzim, să-l rumegăm, să ne rugăm Domnului ca inimile noastre să-l primească și să-l plinească! Și, cel mai important, indiferent cum ar lucra acel cuvânt în viața noastră, să nu-i cerem niciodată socoteală duhovnicului pentru cuvântul dat. În primul rând, pentru că suntem oameni liberi și ar trebui să ni-l asumăm, dar mai ales pentru că avem credința că Dumnezeu vorbește prin duhovnic, deci cuvântul nu e al lui, nu e de la el, ci e direct de la Dumnezeu (atunci când primim primul cuvânt, desigur).

Mai mulți oameni dau mărturie că după mai multă vreme au mers la duhovnic să-i mulțumească pentru un cuvânt ce le-a schimbat viețile, și acesta nu doar că nu-și mai amintea de acel cuvânt, dar a rămas și foarte surprins că el a putut să spună așa ceva. Ceea ce întărește credința că primul cuvânt e de la Dumnezeu.

Un om care merge cu o astfel de înțelegere la spovedanie nu are cum să stea mai mult de câteva minute sub epitrahil. „Am făcut asta, asta și asta...” și „nu știu cum să procedez în cutare situație, cutare lucru nu-l înțeleg”. Indiferent de cât de multe păcate am avea, enumerarea acestora nu are cum să dureze mai mult de 2-3 minute. Eventual, mai dăm câteva explicații pentru vreunul dintre ele, numai dacă părintele ne-o cere. Iar apoi ne luăm cuvântul la nedumerirea noastră și am plecat. Și cred tot mai mult că spre o astfel de înțelegere a spovedaniei trebuie să tindem. Ne plângem adesea că nu prea mai sunt duhovnici, dar nici pe cei pe care-i avem nu-i menajăm deloc! Să stăm bine, să stăm cu frică!