Părinte, dacă suntem în post și mergem la rude, iar ele ne pun bucate pe masă, ce să facem?

Să spuneți că postiți și să postească și ei! Dragă, asta din Pateric, cu „eu postesc”, era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva și mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că și omul care îmi oferă trebuie să postească! Și acum există o rânduială precisă! Pe atunci nu existau rânduieli precise, ci existau niște deprinderi ale unora și altora... Dacă tu te duci într-o adunare unde nu se postește și tu vrei să postești ca o chestiune a ta particulară – e una, iar dacă postești pentru că e o rânduială a Bisericii să postești – e alta. La o adunare, unul dintre frați a zis: „Eu nu mănânc această mâncare, căci eu postesc!”. Părintele l-a certat, zicându-i: „Mai bine nu postești, decât să te lauzi pentru fapta aceasta”.

De exemplu, când mergem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănânc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănânci (eu, de altfel, nu mănânc nici acasă de dulce în zi de post). Și-atunci, de ce să-mi stric rânduiala când mă duc la o pomană? Le spun oamenilor că astăzi se mănâncă de post și-atunci oamenii se orientează, eventual îți dau ceva și mănânci, iar dacă nu-ți dau – trece, te duci acasă și mănânci ce poți mânca. Asta-i rânduiala noastră de acum.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 111-112)