Într-adevăr mare şi grea şi anevoioasă este lupta, care se face cu fapta. Şi oricât de nebiruit de tare s-ar face omul, când se apropie de dânsul pricinele de asupreală ale războaielor şi ale luptelor, şi mai ales la ivirea războiului celui nevăzut al diavolului, frica se lipeşte de om şi-l face iute la cădere. Fiindcă cu cât nu se depărtează omul de acele lucruri, de care se teme inima lui, cu atât vrăjmaşul are putinţă să vină împotriva lui. Şi dacă omul numai puţin va moţăi, curând-curând îl va pierde pe el. Căci atunci, când sufletul va fi biruit în vătămătoarele întâmpinări ale lumii, aceste întâmpinări înșile îi dau imbold spre păcat, şi sufletul e firesc să fie biruit, când este întâmpinat de ele. Aşa dar, Părinţii noştri cei de demult, cei umblaţi pe aceste cărări, ştiind ei că mintea nu e totdeauna sănătoasă şi nu poate să păzească aceeaşi rânduială, fără să se abată de la ea, nici nu poate să se ferească mereu, şi vine o vreme, când nu poate să vadă, ce anume o vatămă pe ea, întru a lor înţelepciune au socotit, să se îmbrace în sărăcie, ca într-o platoşă, fiindcă sărăcia de multe lupte slobodă este, precum s-a scris (pentru ca omul fiind lipsit, să scape de multe păcate). Si s-au dus Părinţii în pustie, în care nu sunt lucruri, fiindcă ele sunt pricinele patimilor. Pentru ca nici măcar în ceasul neputinţelor, să nu găsească pricină de cădere, adică pricină de mânie, de poftă, de pomenire a răului şi de laudă. Ci dimpotrivă, toate acestea să le fie uşoare, din pricină că s-au dus în pustie. Că s-au zidit în pustie, şi s-au întărit ca într-un turn nebiruit, şi fiecare din ei au putut în bună linişte să-şi sfârşească lupta, fiindcă simţurile n-au găsit ajutor ca să se unească cu cele potrivnice nouă, la ivirea celor ce ne vatămă sufletul. Căci mai bine să murim în luptă, decât să trăim în cădere. AMIN.

 

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 55)