Am sărbătorit Învierea Domnului. În poiana liniștii, Vovidenia domnea o noapte limpede. Livezile potopite de floare dormeau poleite de sclipirile blânde ale stelelor. Văzduhul se cutremura din vreme în vreme de fâlfâirile unui vânt rătăcind nerăbdător prin împrejurimi. Gângăniile se odihneau prelung, moleşite după o zi de primăvară când Cerul, vrând parcă să compenseze frigul aprig al iernii, a slobozit zăpușeli ca de iunie. Cam cu un ceas înainte de miezul nopții începu forfota. Cete de închinători, veniți de aproape sau de departe, își croiau drum prin întuneric către biserica zveltă, ce biruia sulurile negurii prin albul imaculat al pereţilor săi înalţi. După o aparentă liniște, dintr-o dată, în împrejurimile sfântului locaș, pelerinii, ținând lumânări aprinse, semn că primiseră vestea Învierii Mântuitorului Hristos, au intonat cu o negrăită bucurie cea mai cunoscută și așteptată cântare liturgică. Tihna fu spulberată de dangătul clopotelor, însoţit de sunetul ritmat al toacei, care, solidarizându-se cu poporul, au început să cânte prelung; pentru monahi și pelerini, pentru măguri, pentru sihăstrii și codrii din apropiere. Jivinele, abia dezmeticite, au ieșit din farmecul de piatră al întunericului, nedumerite de zarva ce le-a tulburat somnul. Deodată s-au luminat toate. Poporenii, purtând făclii în mâini și lumina Învierii în suflet, s-au alăturat călugărilor și corului cântând: „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!” Bezna s-a spulberat. Oamenii, deși toropiți de îndelungile osteneli premergătoare sărbătorii, se lăsau inundați de o pace adâncă, primind vestea care a schimbat istoria umanității și pe-a lor implicit! Slujba luminoasei nopți a continuat. Cu veselia zugrăvită pe chipurile participanților, am înconjurat biserica, pe unde în seara prohodului poate am vărsat câte o lacrimă, conducând până la mormânt trupul Domnului. Acum străbăteam aceeași cale, turnând câte un strop de bucurie peste tânguirea exprimată atunci, căci moartea s-a risipit, iar viața a biruit. De altfel, unul din imnele sărbătorii glăsuiește astfel: „stăpânirea morții ai zdrobit cu moartea Ta, Puternice, că de Tine s-au cutremurat portarii iadului”. Da, Învierea Domnului ne-a copleşit de fericire, căci prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului, începătura vieții veșnice. După îndătinata procesiune, credincioșii au purces în biserica împodobită de florile recunoștinței oferite Marelui Răstignit, Care ne-a adus lumina și speranța în inimi.

Slujba utreniei întâi, apoi dumnezeiasca Liturghie au umplut timpul, așa încât zorii zilei ne-au găsit în curte, rostind rugăciunile de binecuvântare a tradiționalelor bucate. Așezate cu grijă de gospodine în coșuri ademenitoare, gemând de belșugul gustărilor, aşteptau să primească binecuvântarea dumnezeiască pentru a întregi bucuriile pascale din casele bunilor creștini.

Prin sfințirea merindelor, credincioșii arată dorința lor ca tot ceea ce gustă de Paști să fie luminat de prezența Duhului Sfânt. Legat de această tradiție, prevăzută, de altfel, în toate rânduielile noastre liturgice, am întrebat în dreapta și-n stânga dacă se mai păstrează obiceiul prin sate ori prin orașe. Am aflat cu tristețe că există unele așezări unde s-a cam uitat de binecuvântarea ouălor roșii, a păștii, a cozonacului. O spun cu tristețe, căci beneficiem de libertatea de ne exprima plenar credința, dar nu știm să ne bucurăm în chip desăvârșit de darurile cele preafrumoase ale Sfintei Ortodoxii. Legat de tradiția rugăciunilor rostite asupra coșului cu merinde după Sfânta Liturghie din noaptea sfântă a Învierii Domnului, am relatat altădată o întâmplare semnificativă; o voi relua aici, ca să înțelegem cât de mult țineau strămoșii noștri la sfințirea bucatelor ce se vor consuma la agapa de după Sfânta Înviere.

Acum câțiva ani, invitat la serile de poezie de la Vânători-Neamț, am avut nespusa onoare să șed în preajma poetului moldovean Grigorie Vieru, născut în cătunul Pererita, din fostul județ Hotin, localitate așezată chiar la granița cu România, pe malurile bătrânului Prut. Povestea maestrul că în satul său natal comuniştii au interzis tragerea clopotelor, locaşul de cult l-au închis definitiv prin anii ’53, sătenii rămânând astfel fără preot, fără sfintele oficieri, deci fără slujba de binecuvântare a păștii din noaptea de Înviere. Dar credința i-a învățat cum să nu se lipsească de darul Duhului Sfânt. Bunăoară, la Paști așteptau până în zorii zilei, când începeau să bată clopotele de dincoace de Prut, din Miorcanii lui Ion Pillat. Era semnul că preotul, înconjurat de poporul lui Dumnezeu, ieșea în curte, să sfințească pasca. Atunci, mărturisea bardul, „părinții mei, ca tot satul, de altfel, scoteau afară pasca și ouăle roșii, ca rugăciunea făcută la biserica din satul românesc de pe celălalt mal al Prutului s-o sfințească și pe-noastră”. Emoționant gest, ascunzând în el durere, sugrumate lacrimi, alături de nădejdea că lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi stăvilită de graniță sau de vreo sârmă înghimpată. Așadar, să nu ne uităm tradițiile! Să nu le împlinim considerându-le simple cutume, ci ca pe nişte rânduieli bine gândite, susținute de viața liturgică a Bisericii, ca să putem gusta plenar din măreața bucurie a Sfintelor Paști.

Dacă Învierea Domnului ne aduce atâta fericire, dar de lumină și pace sfântă, cuvine-se ca pe acestea să le păstrăm tot anul, trăindu-ne fiecare clipă a existenței ca pe o zi de Paști căci, în fond, Ortodoxia este religia bucuriei din Ziua Învierii.