Sunt unii dintre noi, călugării, care au mare pază să nu se atingă cumva de vreun frate bănuit că are boală molipsitoare (cum este atacul şi altele). Alţii socot că toate bolile sunt de la demoni, cu alte cuvinte ei socot că toţi cei bolnavi sunt stăpâniţi de duhuri rele. Mai sunt apoi alţii care socotesc că toate bolile vin la oameni drept pedeapsă pentru păcate. Nici una dintre părerile acestea nu sunt întemeiate pe dreapta socoteală.

Mai întâi este lucru ştiut că bolile la călugări nu au acelaşi mers ca şi la mireni. Mărturisesc despre asta toţi doctorii care au avut de-a face mai multă vreme cu bolnavii mănăstirilor. La călugări, boala vine de multe ori fără veste şi fară vreo pricină firească din afară. De asemenea, şi vindecarea la călugări se face într-un chip deosebit şi anume: sunt boli la călugări, care se vindecă în chip minunat, fară leac şi fără operaţii. Dar iarăşi sunt unele boli călugăreşti pe care doctorii le pot pricepe şi care nu se pot vindeca cu nici o doctorie.

Nu trebuie să ne mirăm de asta şi nici să nu dăm totdeauna vina pe duhurile necurate. Viaţa călugărească este viaţa cea mai presus de fire, adică o viaţă trăită mai mult cu duhul; pentru asta se numeşte şi viaţă duhovnicească. Iar cinului călugăresc i se zice şi cinul îngeresc. Scopul vieţii călugăreşti este desăvârşirea duhovnicească sau, după cuvântul Sfinţilor Părinţi, ea este omorârea trupului şi sfinţirea lui.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 355)