Credeți că mai sunt și în zilele noastre călugări sau mireni care au dobândit rugăciunea cea duhovnicească a inimii?

Numai singur Dumnezeu știe. Pot să fie unii dintre călugării sihaștri, care trăiesc în liniște prin munți sau la Athos. Sau din cei mai bătrâni, care s-au nevoit toată viața prin mănăstiri, în tăcere, în ascultare și smerenie care n-au primit cinste și dregătorii bisericești, că ceilalți abia își mai fac puțină pravilă seara și dimineața din cauza grijilor multe și a răspândirii minții. Din această cauză nici la slujbele bisericii nu vin regulat. Și dacă totuși vin, abia au răbdare să se termine slujba și să plece afară. Mă întreb, dacă nu mai avem răbdare să zăbovim un ceas, două la rugăciune în biserică, să ne rugăm în păcatele noastre și să slăvim pe Dumnezeu după putere, cum vom avea răbdare să stăm o veșnicie în Ceruri?

Oricum, nu trebuie să slăbim în rugăciune și mai ales în practicarea Rugăciunii lui Iisus. Ci, să ne ostenim cu stăruință și smerenie, cât este după a noastră putere, că a dobândi rugăciunea cea curată și a coborî cu mintea în inimă nu depinde de noi, ci este un dar al lui Dumnezeu. Smerenia inimii completează lipsurile noastre în rugăciune și ne suie acolo unde ne urcă rugăciunea cea curată.

(Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 72)