La sărăcia cu duhul. Un psalm ne învață că Dumnezeu i-a legat pe ei, pe poporul ales de El adică, în obezile sărăciei pentru neascultarea lor, pentru călcarea cuvântului Său mântuitor. Sărăcia, așadar, poate fi o pedeapsă de la Dumnezeu, dar nu pedeapsă în sensul de răzbunare, ci de chemare la întoarcere la Viața adevărată. Pedeapsa este un gest pedagogic, este o binefacere. Sărăcia poate fi atât o pedeapsă națională, socială, de grup, cât și personală, individuală. Orice pedeapsă poate deveni, însă, un loc de întâlnire, un loc de convertire. De exemplu, pedeapsa cu închisoarea poate să devină un loc de convertire, o boală poate să devină un loc de convertire, un loc în care omul se întoarce și se schimbă total. Sărăcia, la fel. Și dacă va privi lucrurile în acest fel, preotul ar putea începe de la vrăjmașul omului, care este păcatul. Și, dacă mă uit la marea de păcate în care ne afundăm, mie mi se pare că încă suntem destul de bogați... Gândiți-vă numai la pruncii uciși! Nu? Cifrele sunt amețitoare. Și vorbim de oameni adevărați și totalmente nevinovați!

De ce facem aceste păcate? Pentru că respingem crucea, refuzăm cel mai mic disconfort și dorim cel mai mare confort, chiar și când suntem săraci: nu putem fără cablu, nu putem fără țigări, nu putem fără băuturi răcoritoare! Îl respingem pe Dumnezeu. Aici, în Moldova, e mai bine, deși există și aici pericole. Adică aici nu-L respingem pe Dumnezeu, dar o luăm pe cotitură. De ce se duc oamenii la neoprotestanți, de ce se duc ușor în altă parte? Pentru că li se oferă „ajutoare”. Nu e vorba doar de ajutoarele economice, ci de orice gest care consolează și ajută la uitarea Crucii și a căii celei strâmte: o stare de relaxare, o stare de bine, o stare de euforie. Păi, cânți acolo că ești „mântuit” și ești bucuros – ai scăpat de toate belelele, că ești ales, că ești mai bun! Aici, noi trebuie să zicem „Miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Păi, e stresant, nu? Ei, de aici cred că trebuie să-și înceapă preotul activitatea filantropică: să-l iubească pe om în mântuirea lui, în viața lui adevărată și veșnică și să-l ajute să priceapă și să dorească asta. Să înceapă așa cum începem și noi, fiecare, când începem să răspundem la chemarea de dragoste a lui Dumnezeu: care sunt păcatele mele? Cu ce împiedic eu lucrarea harului lui Dumnezeu? Suntem un popor care ucidem prunci, care-l chemăm pe diavolul (din 20 de cuvinte, 10 sunt invocarea diavolului), înjurăm de lucrurile sfinte cu voluptate și blestemăm cu setea cu care ar trebui să tânjim după mântuire…

A venit o femeie la mine și s-a plâns:

– Maică, a dispărut fata mea, a plecat de-acasă! 

Zic:

– Ai blestemat-o vreodată, ai drăcuit-o?

– Dar cum? În fiecare zi, dacă nu m-asculta! 

Zic:

– Uite, s-a dus!

– Unde?

– Unde-ai trimis-o!...

– Și ce să fac?

– Cheamă-L pe Dumnezeu, fă ce te va învăța El ca s-o aduci înapoi! Roagă-te la Dumnezeu! Leapădă-te de blesteme!

Ce este minunat?! Că toate au leac. Doar să ne oprim. Doar să ne oprim și să ne-ntoarcem. De-aici trebuie pornit: întoarcere, pocăință și Domnul va face restul. Altfel, orice programe și proiecte și investiții duc la mai rău, nu ne aduc ce căutăm.

Românul a fost sărac mai mereu, dar avea și bucurie sfântă și rost dumnezeiesc. Și, uitați-vă la călugării care se joacă de-adevăratelea cu Dumnezeu, că ei, chiar dacă mănăstirea lor ar fi bogată, ei sunt săraci. Și au bucurie. Zboară. Zboară printr-o cetate moleșită de căldură. Sorin Dumitrescu povestește că, fiind odată la Atena și mergând printr-un soare torid, vedea cum toată acea lume decoltată se târa aproape leșinată în vreme ce călugării, îmbrăcați din cap până-n picioare, se strecurau printre ei cu pas vioi. De unde această putere? De-acolo de Sus! Să-ndrăznim și noi s-o cerem și o vom primi! Și ne vom înviora și de la noi se vor înviora și alții din jur!

Desigur, toate ar trebui să înceapă de la părintele (duhovnic)… dar dacă părintele este într-un moment de oboseală sau delăsare, săriți și reaprindeți flacăra. Sau mai puneți lemne pe foc! Am fost mai demult, cu niște tineri de la un ASCOR, la o cununie religioasă a unei perechi, la o nuntă. Și era a șasea sau a șaptea cununie din acea după-amiază, era vară, era cald, preoții erau obosiți, transpirați… Și mirii, fiind nunta lor, nu s-au lăsat intimidați, ci se închinau și participau cu toată inima ajutați și susținuți de prietenii lor, la fel de vii și credincioși. Și se-nchinau și s-au așezat în genunchi atunci când s-a citit Sfânta Evanghelie… preoții se minunau și se trezeau și se-nchinau și cântau și ei, se rugau și, la sfârșit, au mulțumit copiilor pentru că nu mai săvârșiseră de mult o Taină a Cununiei atât de vie... Și noi trebuie să-i încălzim, să-i ajutăm pe preoți, cum mi-a spus o femeie din Buzău, odată… m-a oprit să-mi dea câțiva bănuți să iau o pâine, că o ajutase Dumnezeu să-și vândă laptele și să se întoarcă repede acasă. Văzând credința ei, am întrebat-o dacă au credință în sat, dacă au un preot bun. Și zice: „Bun, e bun, maică, dar nici noi nu-l lăsăm singur, pe mâna diavolului, ne rugăm pentru el!”. Iată filantropia vie!