O știam cu mult înainte de a o întâlni. În 1997, tânărul ieromonah Nichifor Horia, actualmente PS Nichifor Botoșăneanul, îmi încredința, spre lectură și zidire, un manuscris. Era povestea unei convertiri, cu însemnări de jurnal, cu multe reflecții și zbateri existențiale. În fapt, o adevărată spovedanie. Semna cu pseudonim nu pentru că nu avea puterea asumării unei mărturisiri publice, ci pentru că nu dorea să atragă atenția asupra ei. În pofida discreției, avea să devină din ce în ce mai cunoscută.

Înainte de 1989, a intrat în vizorul Securității care o supraveghea permanent, îngrijorată de influența pe care o avea în rândul tinerilor din Galați. Știa să pescuiască suflete pentru Hristos, indiferent de condiția lor. Avea o aceeași râvnă cu fiecare, nu era unul mai important ca altul. A căutat prin canale pe aurolacii din București, a cercetat pe pușcăriașii condamnați pentru crime, a conferențiat, a conceput și organizat seminarii, a consiliat pe internet, a sfătuit pe preoții și ierarhii care o cercetau, a strâns în jurul său o mână de tinere cu care a și înființat o mănăstire închinată ocrotitorului său, Sfântul Siluan Athonitul.

Atunci, în 1997, nu am crezut că o voi întâlni vreodată față către față. Dar Dumnezeu a rânduit mult mai mult decât atât. Douăzeci de ani mai târziu, mai exact în toamna lui 2008, se muta de la Craiova la Iași. Am fost nespus de bucuros când Părintele Mitropolit Teofan a rânduit ca una dintre cele două case ale Parohiei Talpalari să găzduiască obștea tânără strânsă în jurul Maicii Starețe Siluana Vlad, dimpreună cu Centrul de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. A fost o negrăită binecuvântare pentru parohia noastră. Chiar din acel an, am început întâlnirile săptămânale puse sub genericul „Serile Talpalari” ‒ o adevărată școală a cunoașterii și înțelegerii lucrării lui Dumnezeu în viața noastră. Să fim vii, să avem îndrăzneala cea bună, să ne cunoaștem și să ne mărturisim păcatele, să ne zdrobim inima cu nădejde în mila Domnului, să tânjim mereu după Sfânta Împărtășanie, să fim cu stare de prezență la Sfânta Liturghie, să cultivăm necontenit rugăciunea ‒ acestea au fost temele principale ale dialogurilor și momentelor de rugăciune împreună cu Maica Siluana.

Lumea venea la Biserica Talpalari să o întâlnească pe Maica (așa-i spuneam toți, pe scurt), dar o și invita să meargă pentru conferințe sau seminarii în diferite locuri din țară sau din străinătate. Era o figură harismatică, transmitea înțelesuri adânci în cuvinte simple. Nonconformistă, cu un umor adesea alimentat de autoironie, cu o spontaneitate care confirma că „Duhul îi dădea ce să grăiască” (cf. Marcu 13, 11).

Fugea de slava deșartă, dar primea recunoștința. Nu suporta formalismul și se ferea din răsputeri de cei ce căutau la ea răspuns sau rezolvare „magică” a problemelor lor. Dacă ar fi dorit, dacă s-ar fi deschis spre asta, ar fi putut să aibă zilnic la ușa chiliei șiruri lungi de pelerini. Dar dânsa, imediat ce-și împlinea misiunea sau lucrarea publică, se retrăgea din mulțime cu o viteză care punea la încercare pe tinerele măicuțe ce o însoțeau. În liniștea chiliei, în rugăciunea știută doar de Dumnezeu, acolo se regăsea. În taina inimii primea încredințări, în cămara cea mai ascunsă își plângea neputințele. Dar tot acolo ne primea pe noi, pe toți cei pe care ne cunoștea. Ne-a luat ceva vreme să înțelegem, dar apoi ne era limpede că Maica Siluana se ruga pentru noi și, astfel, primeam ușurare de patimi și daruri duhovnicești. Se împovăra, la schimb, cu toate neputințele celor din jurul său. În durerea care i-a chinuit trupul ani de zile, dar mai cumplit în ultima parte a vieții, s-a materializat, s-a „concentrat” toată această povară liber asumată. O viață întreagă a vorbit despre rostul înalt al suferinței ca loc privilegiat de întâlnire cu Dumnezeu, iar în cea din urmă etapă a călătoriei sale pe acest pământ a trăit din plin și a confirmat această convingere prin exemplul propriu.

Nu era comod să trăiești lângă Maica Siluana. Nu era, nici într-un caz, ca o bunicuță din povești. Avea un incredibil talent în a-ți trage preșul de sub picioare când te așteptai mai puțin. Astfel de „șocuri” te trezeau la realitate, te ajutau să-ți conștientizezi limitele, viclenia, fariseismul. Provoca adesea, spunea lucrurilor pe nume, nu se jena să te contrazică în public. Dar avea și capacitatea de a primi, la rându-i, cuvânt de îndreptare chiar și de la cei care fuseseră crescuți duhovnicește de ea.

Era o prezență fragilă fizic, dar avea un cuvânt de neclintit. Stăpânea arta oratoriei, dar avea și darul scrisului, înmulțit în zeci de cărți ziditoare. Nu toată lumea a iubit-o, o spun ca unul care am fost, uneori, interpelat în calitate de „casnic” al său. Unii o vorbeau fără să o fi cunoscut o secundă. Alții dădeau glas unei prejudecăți cu privire la rolul femeii în Biserică. O categorie aparte o reprezentau cei ce se temeau de o psihologizare a lucrării duhovnicești prin seminariile inițiate. Dar nimeni nu a putut găsi nici măcar un cuvânt în care să fi fost altfel decât fidelă gândirii patristice. Iar despre rodul seminariilor și consilierilor sale pot da mărturie ca unul către care Maica Siluana a direcționat, pentru spovedanie și îndrumare duhovnicească, multe suflete care au (re)găsit calea către Hristos.

Maica Siluana a fost inimitabilă. Practic nimeni nu-i poate continua acum lucrarea în toate aspectele sale. Dar a format mulți ucenici și ucenice care, în modul lor propriu, pe măsura talantului primit de la Dumnezeu, au lucrări cu bun rod în Biserică. Cea care îi calcă cel mai mult pe urme este, totuși, Maica Sofronia Rădulescu, prima tânără care a ales să-i fie ucenică în cele ale monahismului și cea care a fost numită stareță a Mănăstirii „Sfântul Siluan Athonitul” încă de acum câteva luni, de când Maica Siluana a ales să se retragă, primind și schima mare (de aceea o vom pomeni ca „Siluana schimonahia”).

Personal, nu mă pot lăuda că i-am fost ucenic, dar am tot dreptul ‒ și chiar datoria! ‒ de a o numi, cu multă recunoștință, Maica mea duhovnicească. Sunt un privilegiat al Duhului pentru că am nu doar un Părinte în fața căruia îngenunchez la scaunul de spovedanie și pe ale cărui rugăciuni mă sprijin zi de zi, ci și o Maică ce m-a ajutat să renasc și să pot merge, cătinel, pe Cale. Aș spune că sunt ne-ucenicul cel iubit pentru că, deși nu am trecut încă de primele litere din „Abecedarul bucuriei”, ea m-a tratat cel mai adesea de parcă eram un adevărat academician.

Maica Siluana a trecut la cele veșnice la 77 de ani, cu doar două zile înainte de Înălțarea Domnului. Iar înmormântarea a fost în data de 12 iunie, la alte două zile după acest moment. Parcă a dorit să ne mângâie în felul acesta, amintindu-ne că Mântuitorul a plecat de la ucenici, dar că ei „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Luca 24, 52). Știu că Maica își dorește ca și noi să preschimbăm tristețea pierderii sale în bucuria dobândirii unui rugător. Și sunt convins că va avea grijă să nu-i tihnească nimănui acolo, în Cer, până nu ne va vedea și pe noi, pe toți cei „înfiați” de ea, așezați la masa Împărăției!